Eugenia Vodă acuză! Scrisoare deschisă către CNA.


Text şi imagine preluate de pe AMPress.

 

 

 

„Am citit că pe marginea subiectului Rosia Montană s-au strîns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2000 (două mii!) de „sesizări, plîngeri, reclamaţii”. Şi totuşi, incredibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră. Prin prezenta scrisoare deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere deschisă” – solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.

 


Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu: „Citiţi cu atenţie prospectul”. Pe cînd la reclamele aşa-zisului „minerit modern”, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA”, se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire, însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!”, ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta – un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice -, ţi se înfige în ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!”… Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi, cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România” e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului – „dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri”, s-a schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în publicitate ( art 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori exagerare”; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare”). Toată această campanie încalcă şi art.114 din Decizia nr 187 privind Codul de reglemetare a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au recomandat acolo, şi cu atît mai puţin ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc…


Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt pianist într-un bordel!”… „Bun pentru România”? De ce am crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul „e bun”, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne spun – e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare – că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste, „Roşia Montană”, e un exemplu de umilire publică a profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de tradiţionalele cozi de topor.


În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi „prospectul” s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să aibă – şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti „roşieni”, aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie „prospectul”, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. „Ţara moţilor”, aşa se chema impresionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia… Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de „Fefelegi” şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o „grădină botanică” (deşi, la rigoare, e de preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă un maidan de pe care tot nişte „investitori” au ras Tricodava, cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită… Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al Eşecului, care nu ne dă pace…


Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania, cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte sperioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul singur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea României”, e mult mai important un rest de demnitate, decît gramele de aur pe cap de locuitor!


Am auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs obsesiv, gen „bun pentru România”; dar cînd vine vorba de slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema „lungul drum al Roşiei către moarte”, „şeful” îl ia în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic”, eu sunt „nou”, eu sunt venit „după”!


Un impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra „subconştientului nostru colectiv”. Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului e grătarul cu mici”! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!


Pentru că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricît de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît Toscana”, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împedice să prosperăm)! Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor „presiuni politice transoceanice”, în favoarea acestui proiect economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!”, în afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă, percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!”)… Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din lume”, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată”? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo… In orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte, va reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă”: deci le asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm propriul aur – asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia”! Domnilor şi doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României nu e negociabilă!


Intr-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb, şi un nume predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului”, e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de mediu aduse de proiectul RMGC”!!! Principalul beneficiu fiind, desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat”, care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din toată afacerea?


Am dat clik pe „Auri sacra fames” (e de prisos să mai spun că şi aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului”!), „blestemata foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni”, de la Vergiliu încoace… Stupefiant e că, de azi-mîine două decenii, această „corporaţie”, investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga, avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor” din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului de „crimă împotriva umanităţii”… Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Rosia Montană e vorba de o agresiune violentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi…


Un mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii”. Ca o solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni… Toţi nu pot decît să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, responsabilitatea opţiunii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină”. Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va trece”. Cred că e exact invers.


Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă… Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb, sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!”


…Iată de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco! Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!…


Cu tristeţe şi cu speranţă,


Eugenia Vodă”

Dezinformat? Uite o cură de dezintoxicare


După un şir de lucrări în care a înfăţişat publicului cititor modul insidios prin care lumea actuală este manipulată prin dezinformare, Vladimir Volkoff – în cartea sa „Dezinformarea văzută din est” – prezintă ideile prin care, pe alte căi, politilogul rus Serghei Kara-Murza le confirmă pe cele scriitorului francez cu rădăcini ruseşti. Reflecţiile pe care le face pe marginea volumului „Manipularea conştiinţei” (Manipulaţia soznaniem, Eksmo, Moscova, 2003) sunt realizate cu spirit critic, distanţându-se în momentele în care Kara-Murza deraiază în spirit sovietic. Voi reda mai jos un extras prin care ni se prezintă modalitţi simple de a evita Dezinformarea indusă prin toate canalele de informare. Cu litere cursive vor fi redate citatele din scrierea autorului rus.

Omul poate controla, filtra informaţiile pe care le primeşte printr-un singur canal, de exemplu cuvântul sau imaginile vizuale. Dar nu aşa se prezintă societatea actuală: Când aceste canale se unesc, adică atunci când radioul, televiziunea, presa şi opinia publică îl presează pe om din toate părţile, eficacitatea integrării în conştiinţă creşte brusc, filtrele se rup şi valul dezinformării ne copleşeşte. Chiar şi o minciună vădită prezentată la televizor nu provoacă la telespectator vreun semnal automat de alertă: apărarea sa psihologică e debranşată.

Atunci, cum să ‘rebranşăm’ această ‘apărare psihologică’?

În primul rând, evident, prin vigilenţă. Chiar şi operaţiunile de dezinformare cel mai bine cusute cu aţă albă se trădează totuşi.

Trebuie să ne silim să remarcăm faptul însuşi al repetiţiei oricărui clişeu, ceea ce va pune în alertă sistemul nostru de semnalizare.

Trebuie să ne temem de un politician care ne manipulează conştiinţa prezentându-ne, în loc de problema de ansamblu, un mic fragment pe care îl fărămiţează şi mai mult, astfel încât să nu putem sesiza ansamblul şi să facem o alegere, şi care încearcă să ne facem să credem în el ca într-un preot păgân, singurul care posedă întreaga ştiinţă.

Atenţie! Dacă politicianul sau ziaristul începe să manipuleze sentimentele, acest lucru miroase a ipocrizie. În acest caz, trebuie să ne înăsprim pe moment şi să nu ne lăsăm impresionaţi nici de o voce tremurătoare, nici de o lacrimă strălucind în ochi. Politica e politică, emoţia serveşte de machiaj. Ce înseamnă ‘să-ţi fie milă de un preşedinte bolnav’? El este sau preşedinte, sau bolnav.

Nici o chestiune nu trebuie considerată ca fiind pusă cu sinceritate dacă aspectul sau contextul istoric nu e oferit deopotrivă, şi de îndată ce apare bănuiala că politicianul sau propagandistul său pe cale de a trece sub tăcere încadrarea exterioară a unei probleme, o voce interioară trebuie să ne avertizeze: e o manipulare! Acest lucru s-a văzut clar cu pr dezinformării care a făcut ravagii în privinţa tuturor problemelor balcanice, fiindcă a fost trecută sub tăcere geografia, şi aceleaşi procedee funcţionează în privinţa problemei ucrainene, deoarece a fost înăbuşit aspectul istoric.

Trebuie să fim atenţi la argumentul ‘nu există altă soluţie’, cu varianta lui ‘e prea târziu ca să găsim altă soluţie’, aşa cum s-a văzut la semnarea acordurilor şi aşa cum riscăm poate să vedem în privinţa intrării Turciei în ‘Europa’, care ar putea fi impusă popoarelor de către guvernele lor cu ajutorul unei scamatorii.

Bineînţeles, absenţa oricărui dialog real este un semn cert al aspectului manipulator al unei informaţii, dar trebuie să ne temem deopotrivă de mesele rotunde pretins contradictorii, unde de fapt contrazicătorii sunt ‘falşi sau manipulabili’, astfel încât dicuţia nu este în realitate decât un spectacol asemănător unui meci de lupte. Televiziunea franceză ne dă un anumit număr de exemple de asemenea manifestaţii aparent spontane, dar care în realitate sunt minuţios programate.

Vigilenţa, fireşte, nu serveşte la nimic, atâta vreme cât nu sunt aplicate câteva remedii pe care le avem la dispoziţie, deoarece, orice am face, în materie de informaţie, suntem sclavii cuvintelor. Nu trebuie ca ele să fie comandate de manipulatorul care ne constrânge.

Unul dintre principiile esenţiale ale apărării de manipulare este refuzul limbajului în care manipulatorul potenţial îşi expune problema. Trebuie să îi refuzăm limbajul, terminologia, conceptele. Să spunem acelaşi lucru cu alte cuvinte, avitând toate categoriile ideologice. Să îl spunem într-un mod poate grosolan şi stângaci, dar sub formă de concepte absolute, care să poată fi traduse în imagini întru totul concrete, care să poată fi, ca să spunem aşa, pipăite:  pâine, căldură, naştere, moarte.

Mai sunt şi alte antidoturi. Antidoturi culturale: Trebuie să luăm, aproape cu forţa, ca pe nişte medicamente, tot ce poartă în sine cunoştinţele şi simbolurile tradiţionale. Să recitim Taras Bulba sau un mic volum de proverbe, să ascultăm romanţe ruseşti nu mai este astăzi o plăcere, ci o cură. (În Franţa, nu ar trebui să recitim Taras Bulba, ci Moliere sau Balzac Brassens.)

Sau antidoturi umane: Că îi dăm o rublă unui cerşetor sau căschimbăm doar o privire cu el, că glumim cu o vânzătoare la piaţă, că cedăm locul în metrou sau că n care ne-a jignit, toate acestea ne fortifică apărarea psihologică faţă delare. Important e ca, în toate relaţiile, să existe un dialog. Ca acestea să fie relaţii om-om şi nu om-lucru.

Există cure de dezintoxicare: E suficient ca din când în când să nu ne mai uităm la televizor pentru o săptămână sau două şi conştiinţa se repară.

Există asceze fecunde, unele impuse: Televiziunea plictisitoare, cum era în perioada sovietică, are în ea ceva bun, şi anume că omul nu o consumă mai mult decât îi trebuie pentru a primi informaţie, cunoştinţe sau divertisment.

Există analize eficace: Trebuie să ai întotdeauna prezente în minte propriile tale interese – ale tale, ale copiilor tăi, ale poporului tău şi să încerci să-ţi închipui care sunt interesele celui care vorbeşte sau ale patronului său.

Există o atitudine sistematic dubitativă: Să nu acceptăm nici o afirmaţie fără a o pune la îndoială. (Este epuizant, dar merită efortul.)

Există fie şi numai luciditate: Să-ţi antrenezi conştiinţa astfel încât să despartă automat în orice comunicare partea de informaţie şi partea de opinie nu e prea dificil. Când fluxul de opinie este prea dens, raţiunea trebuie să trimită semnalul: Atenie, manipulare!

Există eliminarea constantă a primejdiei: Debranşarea zvonului, a democraţiei zvonului, filtrarea […].

Există în primul rând dorinţa de a nu ne lăsa păcăliţi, de a nu fi amăgiţi, de a nu ajunge o persoană prostită cu bunăvoinţă: Trebuie să învăţăm să scuipăm otrava la maximum, să nu o mestecăm şi nici să nu o ţinem în gură. Bineînţeles, mai rămâne din ea în stomac ca să ne otrăvească, dar trebuie să facem eforturi… Adică nu trebuie să luăm niciodată un flux de informaţii de bun, ci de fiecare dată să ne punem întrebarea: ‘Ce se ascunde în spatele ei? De ce suntem informaţi despre  lucru?’

Principalul sfat al lui Kara-Murza e cel de-a gândi. Şi de-a gândi cu efort, anevoie, ca şi cum am săpa într-un pământ tare.

Şi de ce este Kara-Murza însuşi atât de înţelept? Poate fiindcă, atunci când era mic, mama lui îi minteruzicea să asculte radioul. Când insista, ea îi dădea voie cu anumite condiţii: Dacă vrei, stai aici şi ascultă cu atenţie, toate scornelile lor or să-ţi rămână în cap. N-o să poţi nici măcar să le repeţi, dar o să le crezi. […].

Cu toate acestea, în faţa dezinformării – căreia, în opinia lui, Rusia modernă i-a cedat parţial, mai ales din vina elitei cultivate de la putere – el pledează totuşi excepţia rusă.

Ortodoxia, afirmă el, protejează Rusia de virusul fricii eshatologice: acestei miasme care, după părerea sa, a făcut atâta rău în mediul protestant, sau derivat din protestant – publicul fiind mai interesat de o organizaţie politică satisfăcătoare decât de mântuirea veşnică -, ortodoxia îi opune, cu o sfântă imprudenţă, căinţa.

Or, chiar şi în materie de dezinformare, căinţa este un decapant puternic.

Actualitatea, după părerea lui Kara-Murza, nu trebuie să fie interpretată în Rusia ca în mediul burghez: pentru majoritatea ‘noilor ruşi’ (cei pe care Occidentul i-a tratat rapid drept mafioţi), bussines-ul este o aventură nouă, un vagabondaj în zări necunoscute. Chiar aşa? ‘Noii ruşi’ nu dispreţuiesc profitul, dar am greşi uitând că, printre altele, la Moscova a fost reconstruită pe cheltuiala lor, pornind de la nimic şi în starea lor originară, imensa catedrală aurită a Hristosului Mântuitor pe care Stalin o înlocuise cu o piscină.

Nu se cunosc exemple similare în Occident.”

Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, Pro Editură şi Tipografie, Colecţia „Universuri secrete”, Bucureşti, 2007, p. 86-93.

Albă ca Zăpada vrea în copăcel


Dornic să-şi prezinte mişcarea politică, domnul Mihai Neamţu s-a grăbit să se înfăţişeze în faţa poporului. Nu numai pe sine, ci şi pe entuziaşii partizani şi, mai important, mesajul publicitar cu care pretendentul la conducerea vieţii politici miza să-l lovească pe votantul român. Dar în loc să-l nimerească pe alegător a aruncat cu bâta-n baltă.

http://nouarepublica.ro/wp-content/themes/paralellus/assets/images/logo.png

Fie din neatenţie, fie din prostie, fie ca o refulare a unor sentimente adânc ascunse în subconştient mesajul este foarte asemănător cu cel al altei formaţiuni politice. Cu cel al „Democraticilor de Stânga” italieni (Democratici di Sinistra), urmaşii reformaţi ai PCI.

http://en.wikipedia.org/wiki/File:DEMOCRATICI_DI_SINISTRA_-_2.jpg

Iniţial arborele acestora se hrănea dintr-o seceră şi un ciocan. Instrumentele proletare au fost însă schimbate cu timpul cu o gingaşă roză.

http://www.logotypes101.com/free_vector_logo/54957/Partito_Democratico_della_Sinistra.aspx

O fi acelaşi trandafir pe care-l găsim şi în sigla PeDe-L? Nu e locul aici de a descrie meandrele istorice ale PCI şi ale PD-ului autohton.

Pe de altă parte, desenul caraghios cu care s-a împopoţonat domnul Neamţu aduce oarecum şi cu… o furcă cu care este agăţată România. Un mesaj foarte apropiat de cel al actualului preşedinte din campania electorală din toamna lui 2006: „La ţepe, în Piaţa Victoriei!”.

http://lilick-auftakt.blogspot.com/

Ştim cum se face răspândirea mesajului electoral în timpul campaniei. Nu rămâne de făcut decât să avertizăm:

„Români! Pregătiţi-vă să luaţi nu numai plasă ci şi ŢEAPĂ!”