Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a treia


În anul de graţie 2007 Bartolomeu Anania avea 86 de ani. La Revoluţie, în 1989, împlinise 68. Ambele cifre reprezintă vârste venerabile. Şi această maiestate dată de numărul anilor ar fi trebuit, poate, să-l facă pe autor să nu-şi considere potenţialii cititori drept tâmpiţi. Mai ales că după 17 ani de la evenimentele revoluţionare multe din intoxicările produse de „emanaţi” nu mai puteau fi susţinute fără ruşine. Culmea este cî însuţi autorul ironizează, oarecum, anumite teze (precum stă cazul cu activitatea „teroriştilor” invocaţi de Iliescu şi ai lui) pentru că, la câteva pagini distanţă, să facă trimitere – cât se poate de senin – la aceeaşi situaţie mai înainte ironizată. Ciudat ni se pare că tocmai aceste pagini din activitatea „revoluţionară” (cu iz pucist-bisericesc) a călugărului-scriitor (pagini din care vom cita pe larg în cele ce urmează) au fost evitate în cometariile celor ce au recenzat volumul!

 

„La 20 decembrie [1989] mi-a trimis maşina [Teoctist] să mă aducă la Patriarhie cu manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul vicar Roman Stanciu, dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre finalizare înainte de a merge la tipar. În acea zi venise din străinătate mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de patriarh. Pe drum. şoferul Costel Calapod ţinea deschis aparatul de radio, care transmitea necontenit ştiri asupa gravelor evenimente din Bucureşti. La un moment dat a exclamat: – Gata, s-au dus dracului!..” (p. 666 – sic!)

Radioul transmitea necontenit ştiri? Evenimente grave în Bucureşti!? Pe 20 decembrie! Ce tot vorbeşte omul acesta? La Bucureşti abia din 21 va începe vâltoarea. Dar să admitem că este vgorba de o confuzie şi Anania o fi vrut să vorbească despre Timişoara. Dar „transmiterea necontenită de ştiri” – aceea o fi fost şi ea, însă la „Europa liberă” (post de radio care nu putea fi recepţionat de un aparat instalat la bordul autoturismului), pentru că pe postul naţional de radio se difuzau în acea dată (miercuri, 20 decembrie) cel mult reportaje de la întâlnirile din fabrici unde erau înfieraţi „huliganii de la Timişoara”. Dacă nu mă înşeală memoria, aceste materiale propagandistice fuseseră difuate abia după intervenţia televizată a lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie, după revenirea din Iran.

Dar şirul de adevăruri şi minciună difuzate în doze variabile abia de aici încolo se revarsă. Bartolomeu Anania, deşi cu locuinţa aproape de centru, refuză să participe la mişcarea de massă din ziua de 22 decembrie, atât din cauza unor dureri lombo-sciatice, cât şi pentru că „ar fi compromis revoluţia” dacă ar fi fost văzut pe stradă un fost legionar ca el (p. 667) alături de protestatari. În schimb nu-şi refuză ironii la adresa lui Patriarhului: „pe micul ecran l-am văzut pe patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu izbutea să fie decât rictus.”

Dar să nu credeţi că era convins că ceea ce se întâmpla era cu adevărat un act revoluţionar. Nu! Abia apariţia cu caracter epifanic a lui… Andrei Pleşu la televizor i-a deschis ochii şi l-a convins că ceea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară era o schimbare de direcţie radicală: „Adoua zi [27 decembrie], în faţa televizorului meu, aveam să aflu că Pleşu devenise ministru al Culturii şi că Şora conducea Ministerul Învăţământului, ceea ce însemna că în România se produsese, într-adevăr, o Revoluţie. Atunci am simţit nevoia să mă rog pentru Biserica noastră şi să mă gândesc la ce-aş putea eu face pentru ea, dar fără să mă las târât în ispită.” (p. 668)

Adică i s-o fi pus pata chiar atunci de un mic puci bisericesc? Dacă urmărim transformarea vorbelor în fapte (bazându-ne doar pe naraţiunea autorului) cam aşa pare!

– în seara de 31 decembrie slujeşte privegherea de Anul Nou la mânăstirea Văratec

– în după-amiaza zilei de 1 ianuarie primeşte o delegaţie care-i propune scaunul de mitropolit al Moldovei

– pe 2 ianuarie pleacă la Bucureşti unde „seara, telefoanele mă informau că BBC-ul difuzase un interviu cu Teodor Baconsky, în care acesta îmi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei… (Pe Doru avea să-l ia Pleşu sub aripa lui, numindu-l director în Ministerul Culturii, după care îi va obţine o bursă la Sorbona.)”

Stop! Până acum s-au vehiculat trei nume: Bartolomeu Anania (ieromonah şi arhimandrit), Teodor Baconsky (laic), Andrei Pleşu (laic şi el) – toţi trei fără funcţii ierarhice în Biserică.

Revenim. Ce îl împiedica să accepte? Păi reticenţa venea din faptul că o asemenea numire ar fi urmat să fie făcută de o Adunare Eparhială „învechită în rele”, asta deşi un episcop ortodox este, de regulă, ales de către Sfântul Sinod!:

„În ziua următoare [3 ianuarie] m’am pomenit la mine cu Doru Baconsky şi Virgil Codarcea, care m’au luat pe sus cu ei la Patriarhie, unde avea loc o şedinţă extraordinară a Sfântului Sinod. Am refuzat să intru în sală, Doru a trimis pe cineva să-l anunţe pe patriarh, Teoctist a ieşit pentru o foarte scurtă întrevedere, pe coridor, în care m’a informat că Mazilu primise un memoriu de la ieşeni şi că îşi dăduse acordul [?! Cu care drept? De emanat? – Nota mea], aşa că să mă pregătesc pentru alegere. I-am replicat că nu mă pot constitui în candidat şi, ca să-l descurajez, am invocat procedura: În condiţii de libertate, un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oamenii vechi [!? – nota mea], ajunşi acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale şi alegerea alteia, noi, precum şi constituirea unui  nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile şi înnoiri în Sfântul Sinod!”

Iar punerea în aplicare a declaratului program expus deschis în faţa Patriarhului Teoctist îşi urmează parcursul la o etapă superioară: aceea a organizării într-o grupare capabilă să pună presiune asupra ierarhiei bisericeşti oficiale, şi acesta a fost „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii”, un autentic GDS eclesial. Paralela nu este forţată dacă ţinem cont că EXACT în aceeaşi perioadă de timp se forma, cu sprijinul lui Silviu Brucan şi… Andrei Pleşu, celebrul GDS („Grupul pentru Dialog Social”).

„În seara zilei de 8 ianuarie i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea [actualul patriarh – nota mea], Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul [de a face ceva pentru viaţa Bisericii] şi cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu (cu care eu am vorbit, pe loc, la telefon). Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult.

A doua zi (dată memorabilă, 9 ianuarie 1990), spre seară, eram acasă la Pleşu, dar soţia sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon şi să-l aşteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puţin, reţinut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de aşteptare, analizând noi demoralizarea patriarhului, panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât va considera că e nevoie. Atunci, în ceasul acela de aşteptare în casa lui Andrei Pleşu, a luat fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de către Doru, care se pricepe de minune.

Pleşu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu de existenţa noastră, înainte de a se răspândi cumva zvonul că am fi cine ştie ce organizaţie subversivă, contrarevoluţionară… [?! – nota mea]

A doua zi [10 ianuarie], după ce am ieşit de la Mazilu (care a salutat înfiinţarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care ştiam că se află în Bucureşti pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii.”

 

Iarăşi punem un stop! La grupul de nume pomenit anterior (Anania, Baconsky, Pleşu) se mai adaugă câteva (Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş, preotul Toader Crâşmariu) cu care întregim gruparea ce se erija în reprezentanta doleanţelor întregii Biserici. Aceştia sunt iniţiatorii! Restul persoanelor sunt culese pe drum şi, interesant, acelea folosesc drept faţadă! Pentru început, gruparea se afla în subordonarea lui Dumitru Mazilu din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Grupul se prezintă în faţa Sinodului („sinodali aproape speriaţi”), îşi exprimă viziunea şi… are parte la rându-i de o surpriză: „Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) […] sunt gata să se retragă imediat. […]

Pe noi ne-a speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu trebuie să creeze un vid de autoritate [deci o criză canonică ar fi fost doar un vid de autoritate? – nota mea], că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu fie afectate.” (p. 667 – 671)

Apoi, în cadrul naraţiunii memorialistice, Valeriu Anania se foloseşte de un truc pentru a fragmenta desfăşurarea firească a cronologiei evenimentelor şi, prin aceasta, contribuind la diminuarea impactului negativ pe care l-ar avea istorisirea asupra imaginii scriitorului. Abate atenţia prin divagaţii asupra importantului rol pe care îl va juca Grupul de Reflecţie în următorii ani prin contribuţiile sale la luarea unor decizii cu impact asupra credincioşilor. Dar aici, pe blog, repunem lucrurile în făgaşul normal, chiar dacă acest lucru înseamnă să sărim înainte şi înapoi de-a lungul paginilor.

„Memoria mea se întoarce acum la data de 12 ianuarie 1990, care fusese decretată zi de doliu naţional în memoria tinerilor ucişi la Revoluţie, rânduindu-se şi o slujbă de pomenire în catedrala patriarhală. În dimineaţa acelei zile, Petre Mihai Băcanu a publicat în România liberă un scurt articol în care îl soma pe Teoctist să nu îndrăznească a sluji la parastas, opinând că slujba ar trebui oficiată de doi clerici care au trecut prin închisorile comuniste.” (p. 674 – 675)

„Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 [1990, evident – nota mea] în ziarul România liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a pus la dispoziţie pe toată durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat săptămânal articole şi meditaţii.” (p. 671)

„În după-amiaza zilei de Duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi ne-a confiat gândul de a se retrage. […]

 

A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist. Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească.

 

În aceeaşi seară, patriarhul m’a invitat la cină şi, la sfârşit, m’a luat de-o parte şi mi-a spus că joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere.

 

De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în acelaşi aer plutea oarecum şi numele meu ca posibil succesor, şi aşa m’am pomenit că mi se solicită interviuri. […]

 

În paralel, se crease o mişcare a unor preoţi din Bucureşti şi Buzău, care cerea înfiinţarea unei Conferinţe Naţionale a Preoţilor. În frunte se afla un foarte năbădăios preot anume Niculce, ambiţios „revoluţionar” [Se vede că numai aleşii aveau voie să aiibe comportamente revoluţionare! – nota mea], violent, căruia i se părea că existenţa Grupului de reflecţie îi încurca lui nişte socoteli. [Sau era viceversa, adică Conferinţa Naţională a Preoţilor încurca aranjamentele Grupului? – nota mea] M’am pomenit cu el faţă’n faţă, s’a răţoit la mine şi mi-a pus pumnul sub bărbie…

Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră primiţi la patriarh. [Or fi fost aceiaşi studenţi care dăduseră cu bocancii în uşa cancelariei patriarhale alături de Vasile Răducă? – nota mea] În aceeaşi zi, Teoctist m’a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm.” […]

 

Joi, 18 ianuarie, la ora 13.40, un telefon de la Doru Baconsky: În şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a prezentat demisia. De asemenea, apiscopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia. În faţă, 100 – 150 de preoţi turbulenţi. [Oare? – nota mea] […]

 

În seara aceleiaşi zile, la ora 22.30, un telefon de la o secretară de cabinet de la Palatul Victoria:

– Domnul Gelu Voican Voiculescu, vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, doreşte să vă vadă urgent.

– Bine, pot veni mâine în cursul dimineţii. Spuneţi-mi la ce oră.

– Nu mâine, ci acum. […]

La etaj [la Palatul Victoria], întrun hol spaţios, populat – la ora aceea! – cu zeci de persoane, m’a întâmpinat un domn în uniformă de magistrat militar, care m’a salutat, mi-a strâns mâna şi m’a condus în biroul domnului vicepreşedinte.

 

Acesta m’a primit afabil, mi-a amintit că ne cunoscuserăm cândva în casa parohială a bisericii Amzei, m’am făcut, din politeţe, că-mi aduc aminte, m’a poftit pe un scaun lângă o masă simplă, pe care se aflau o sticlă de vin şi două pahare. Un pat de campanie, cu pătură cazonă, indica faptul că încăperea era, în acelaşi timp, birou şi cameră de dormit. Pe un raft, câteva cărţi ale lui René Guénon [îşi adusese biblioteca personală la Guvern sau e fabulaţie literară cu rol de a impresiona cititorul? – nota mea]. Telefoanele sunau din cinci în cinci minute, amfitrionul răspundea scurt, milităreşte, cerea un amănunt, o identitate, înţelegeam că e vorba de terorişti semnalaţi în cutare sau cu tare punct [„teroriştii” activau încă pe 18 ianuarie sau fabulaţia literară acţiona în continuare? – nota mea]. Voiculescu mi-a explicat că, la vârf, el avea în seamă Armata [nu Nicolae Militaru? – nota mea], Securitatea şi Cultele.

În această ultimă calitate mi-a făcut cunoscut că, imediat după ce s-a ştiut de retragerea patriarhului Teoctist, conducerea FSN s’a întrunit de urgenţă, aluat cazul în dezbatere şi a hotărât că succesorul nu poate fi altul decât părintele Anania, cunoscut prin… bla-bla-bla…” (p. 675 – 677)

Dar Bartolomeu Anania refuză, după cum prezintă lucrurile, şi, drept urmare Gupul (!) trece la căutarea unui candidat pentru patriarhat, numele făcut să circule fiind al părintelui Cleopa (p. 678 – 679). Una din momelile în încercarea de a-l convinge (cel puţin aşa mi se înfăţişează mie din cele relatate de Anania) a fost lansarea unor zvonuri sub pretenţia de adevăruri puse sub semnătura părintelui Stăniloae: „catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală; nebunia de la Vladimireşti, cu reîncarnările budiste, care ne scoate sin creştinism, câştigă teren” (p. 679-680 – scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae către părintele Ilie Cleopa dar expediată prin intermediul părintelui Anania; cât de reală o fi fost spistola în chestiune ori dacă nu cumva dogmatisul fusese intoxicat mediatic la rândul său, acestea sunt chestiuni care rămân în suspensie).

Ori, în acest timp de anarhie bine dirijată, avea loc o lansare fulgerătoare pe treptele ierarhiei bisericeşti; Daniel Ciobotea! La 4 martie era instalat ca episcop vicar al Mitropoliei Banatului (p.681) pentru ca tei luni mai târziu, pa 7 iunie, să fie ales Mitropolitul Moldovei (p. 688)

„Candidaturi oficiale nu existau, dar nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, îşi considera drumul deschis, avea destui oameni de partea lui, unii cumpăraţi cu bani buni sau cadouri [„calomniază, calomniază…” – nota mea], după un obicei mai vechi, şi se spunea că chiar îşi făcuse cărţi de vizită anticipative. Argumentul său forte era acela că, basarabean fiind, va avea un acces direct la românii de peste Prut… etc. etc.” (p. 686)

Interesante aceste invective cu care-şi gratulează adversarii. Le vom reîntâlni! Înn paginile de Jurnal publicate nu demult (uite cum le potriveşte Dumnezeu!) de către Răzvan Codrescu, un adulator al răposatului ierarh de la Cluj, se redă atnosfera încinsă prilejuită de alegerea lui Laureţiu Streza ca mitropolit al Transilvaniei: „3 noiembrie, Bucureşti – Azi, Colegiul Electoral Bisericesc. Prin majoritate de voturi în cel de al doilea scrutin, Episcopul Laurenţiu Streza a devenit noul Mitropolit al Ardealului. Eu, pornind de la fişa postului, am votat pentru Arhiepiscopul Andrei, încredinţat fiind că nu el are nevoie de o Mitropolie, ci Ardealul are nevoie de un om. Dar nu de asta sunt profund întristat, ci de altceva. În legislaţiile civile se poate întâmpla ca nu tot ceea ce este legal să fie şi moral. Iată însă că faptul acesta a pătruns, cu brutalitate, şi în viaţa noastră bisericească. Consider că alegerea de azi a fost legală prin procedură, dar profund imorală prin ceea ce a precedat-o. Nu curriculum vitae al fiecăruia din cei doi candidaţi, trimis din vreme alegătorilor, a contat şi învins, aşa cum ar fi fost normal, ci o vastă şi deşănţată „campanie electorală” în stilul şi cu implicarea politicianismului vulgar şi agresiv, din care nu au lipsit presiunile, clientelismul, ofertele şi ameninţările subterane, agitaţia şi propaganda prin mass-media, atacurile la persoană, calomnia, injuria şi – vai! – chiar şi tentativa de asasinare morală a contracandidatului. Pare a fi o nenorocită premieră în istoria Bisericii noastre şi e de aşteptat ca Sfântul Sinod, prin noul Statut, s’o reducă la un nefericit unicat.”

 

Dar nu vi se pare şi mai interesant modul în care acel pomenit „acces direct” a fost înlăturat? Oare pe cine neliniştea?

Un scenariu, două ţări şi o desincronizare


Ceea ce se petrece în ultima vreme la confinele ţării noastre dovedeşte (a câta oară?) că măreaţa Rusie ştie doar să se repete. Este şablonardă, fără imaginaţie şi, pentru cineva care este cât de cât familiarizat cu procedeele aplicate de-a lungul istoriei, paternurile folosite apar în toată goliciunea lor. Cât de stupidă ne apare, de exemplu, aceste pretexte pe care le agită Rusia pentru a-şi acoperi ocupaţia militară din Ucraina. Nu mai este vorba de „protejarea creştinilor din Orient”, „nici de protejarea slavilor din occident” ori de „protejarea proletariatului din Univers”. Acum avem de-a face cu „protejarea rusofonilor”. Aceeaşi Mărie, altă pălărie.

 

Altceva mi se pare ciudat, când lucrurile sunt asemănătoare, dar nu produc aceleaşi efecte deşi scenariul urmat indică aceiaşi „păpuşari” de la Moscova. Iar ceea ce propun acum este să privim evenimentele de acum mai bine de 24 de ani dintr-o altă perspectivă pentru a face lumină întro problemă care a făcut să curgă multă cerneală şi pe care „emanaţii” nu se grăbesc ei să o elucideze: TERORIŞTII!

 

Ce am avut în decembrie 1989? Pe fondul nemulţumirilor populaţiei, în contextul internaţional al reformelor lui Gorbaciov şi impunerii în ţările lagărului socialist al unor echipe noi de conducere, în ţară izbucnesc manifestaţii deschise împotriva regimului Ceauşescu. Declanşatorul, nu mai este un secret astăzi, Laszlo Tokes, agent al serviciilor secrete străine „prietene”. În ciuda represiunii armate ordonate de Ceauşescu, revolta timişorenilor se menţine şi Ceauşescu, trăind cu iluzia că este acelaşi fiu mult iubit al poporului din 1968, decide organizarea unui miting de susţinere în centrul Bucureştilor. Gravă eroare! Mitingul se sparge prin grija unor profesionişti ai diversiunii – facilitat şi prin mesajele alarmiste ajunse la urechile populaţiei prin emisiunile Europei Libere; mai mult, apar protestatari chiar în buricul Bucureştilor şi, la nici 24 de ore de la „nefasta” (pentru Ceauşescu) manifestaţie de susţinere, regimul se face fărâme sub presiunea sutelor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Palatului. Fugarul preşedinte Ceauşescu împreună cu soţia sa, Elena Ceauşescu, ajung la Târgovişte unde sunt ucişi după un proces tipi stalinist.

 

Şi acum să vedem câteva amănunte. Nemulţumirea românilor, oricât ar spune mulţi acuma, era profundă cauzate de condiţiile de viaţă extreme. Dar lipsea o opoziţie care să-şi facă auzit glasul. Cei mai aprigi duşmani ai lui Ceauşescu erau, paradoxal, sovieticii. Aceştia au infiltrat, în zilele lui decembrie 1989, masiv România cu agenţi, aşa-ziii „turişti”. Se vehiculează un număr de 50 sau 60000 de asemenea amatori de voiaj. Costin Gerogescu afirmă existenţa a 2000 de asemenea agenţi pregătiţi să deschidă calea trupelor masate pe Prut. Câţi din aceştia au participat la declanşarea protestelor la Timişoara? Nu ştim sau nu ni se spune. Au fost oare şi la Bucureşti pe 21 decembrie? Există şi informaţii conform cărora în Timişoara s-ar fi folosit arme de foc împotriva forţelor armate sau că moartea anumitro civili protestatari nu poate fi explicată altfel decât prin acţiunea unor alte forţe armate decât Armata, Securitatea şi Miliţia. Nu există însă o certitudine. Dar ce ştim sigue este că din seara lui 22 decembrie chiar ne-am lovit de un fenomen denumit „teroriştii printre noi”. Ulterior s-a căutat să se spună că cele peste 1000 de victime produse după fuga lui Ceauşescu ar fi fost cauzate fie de acţiunea pripită a celor înarmaţi (Armată, gărzi patriotice, Miliţie), de acţiunea nebunească sau interesată a unor comandanţi militari sau comandanţi „emanaţi” ori de erori de comunicare. Dar lipsesc victimele cauzate de „terorişti”! Acum 24 de ani puterea emanată agita cât se poate de mult „fenomenul terorist” pus în legătură directă cu cadrele Securităţii pentru ca mai apoi, prin grija diferitelor comitete şi comţii, „acţiunea teroriştilro să dispară cu totul.

 

Ori, iată că în confruntările de pe Maidanul kievean am avut parte în afară de represiunea ordonată de Ianukovici şi de contrareacţiile manifestanţilor, de acţiunea unor trăgători misterioşi care, prin pierderile provocate, au incitat şi mai mult spiritele şi au radicalizat părţile. Să fie vorba tot de „turişti” şi în cazul Maidanului? Zeci de morţi civili dar şi zeci de morţi din cadrul forţelor de „represiune” (că nu li se poate spune „de ordine”) a fost bilanţul ciocnirilor care au dus la presiuni ale UE, de aici la încheierea unui acord Ianukovici – opoziţie pentru ca imediat mai apoi puterea „legală” să se prăbuşească şi ea tot într-o singură zi. Spre diferenţă de Ceauşescu, fugarul Ianukovici nu şi-a găsit adăpostul într-o unitate militară care să-i pregătescă ceremonia funebră, ci pe teritoriul ţării vecine, Rusia, care se pregătea să-i cânte prohodul ţării căreia pretindea că-i este apărătorul.

 

La câteva zile, alţi „turişti” înarmaţi până-n dinţi patrulau pe străzile Crimeei ca să îi „protejeze” pe rusofoni de „fasciştii criminali”, de „puciştii violenţi” de la Kiev. Şi de aici, pretextul cel mai bun pentru Rusia ca să invadeze militar Ucraina.

 

Să reluăm foarte simplificat:

 

proteste – lunetişti – violenţe – fugă – intervenţie de protecţie

 

O sublinire foarte importantă: „lunetiştii” în cauză acţionau când Ianukovici era încă în funcţie. Victimele erau civili. Poate şi militari? Nu ştim. Civili ştim sigur. Efectul direct l-a constituit căderea regimului legal şi instaurarea uneia revoluţionare. O putere revoluţionară „demonizată” mediatic cu abilitate de către ruşi ceea ce duce la al doilea efect mai curând teatral: reacţiile rusofonilor. Iar de aici, la apariţia „eliberatorilor şi pacificatorilor soldaţi ruşi”.

 

Ne reîntoarcem la România lui decembrie 1989. Nu ştim sigur dacă până în 22 acţionaseră criminal acei „turişti”. Dar ştim sigur că din seara lui 22 ne-am lovit direct de „fenomenul terorist”. Atenţie însă! Regimul Ceauşescu deja căzuse. Se prăbuşise în doar câteva ore ca un castel de cărţi de joc.

 

Să reluîm şi aici foarte simplificat:

 

proteste – fugă – lunetişti şi… autoinvitaţii ale sovieticilor de a-i proteja pe români

 

Ceva este schimbat în schemă. „Fuga” se produce ÎNAINTE de acţiunea „oficială” a „teroriştilor”. Iar „deznodământul” – acţiunea de „protecţie” – nu se mai derulează. Ce să se fi petrecut?

 

Părerea mea este că a avut loc un eveniment neprevăzut pentru „păpuşari”: căderea foarte rapidă, ieşită din grafic, a regimului Ceauşescu, ceea ce a dus la un decalaj între operaţiunile preconizate şi teatrul de acţiune real.

 

Şi anume:

Conform planului, agitatorii au iniţiat declanşarea în rândul românilor a protestelor la Timişoara. Pe 21 decembrie agenţi de acest fel au contribuit şi la destabilizarea mitingului organizat de Ceauşescu. Păpuşarii se aşteptau ca românii să protesteze dar regimul să nu cadă imediat. Pentru destabilizarea şi mai puternică a lui Ceauşescu se intra în etapa de activare a „lunetiştilor” în Bucureşti începând cu seara lui 22 decembrie. Fuga lui ceauşescu s-a produs însă neaşteptat de repede iar ordinele primite la trimiterea agenţilor sovietici în misiune nu au fost contramandate. Puterea ajunge în ziua de 22 în mâna „emanaţilor”. Aceştia nu aveau pretextul pntru eliberarea din funcţie a cadrelor militare de pe posturile de conducere. Prin urmare acestea se menţin la ora la care „teroriştii” îşi intră în rol. Imediat după aceea, conform scenariului, plouă cu telefoane dinspre Moscova spre centrul de comandă al Armatei cu oferte generoase de ajutor „frăţesc”. Aşijderea la frontieră, unde ofiţeri binevoitori sovietici erau nerăbdători să-şi dea ajutorul în combaterea „terorismului”. Conducerea militară legală refuză. Acţiunea de protecţie eşuează. Mai mult, cu toate eforturile „emanaţilor”, pensionarii cu trese kaghebiste cocoţaţi de emanaţie sunt retrimişi, treptat-treptat, să-şi savureze pensia la domiciliul conjugal. Mâna lungă a Moscovei se face simţită şi câţiva generali ajung la cimitir în urma unor boli declanşate suspect de repede.

 

Asta este ceea ce aş numi „degetul lui Dumnezeu în istorie”!

 

 

 

Memorie parlamentară de 256 Giga (IV)


„MÂNA LUNGĂ A MOSCOVEI”

 

Iată o expresie care se poate explica şi aşa: „Rusia nu uită şi nu iartă nimic chiar dacă trec decenii întregi”. Toţi cei care se opun intereselor Moscovei – geopolitice, economice, militare – la un moment dat vor simţi pedeapsa venită dinspre Răsărit. Într-un mod saul altul.

 

Colonelul Gheorghe Trosca, de exemplu, a simţit-o în decembrie 1989. Fusese la un moment dat ofiţer în cadrul aşa-numitei „divizii anti-KGB” şi se ocupase de dosarul „Corbii”. Moscova , deşi e abilă, nu este şi prea imaginativă. Aplică mereu aceleaşi reţete. Când a invadat CehoSlovacia în 1968 una din primele griji a fost asasinare tuturor ofiţerilor cehoslovaci care se ocupau cu supravegherea activităţii KGB. Şi iată că în decembrie 1989 şi Trosca este asasinat la ordinele generalului Militaru.

 

Generalul Ştefan Guşă s-a opus în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 ajutorului „frăţesc” al trupelor Tratatului de la Varşovia, propus, evident, de către Moscova. Moare de cancer osos la numai 54 de ani, de cancer osos. Deloc suspect, nu-i aşa? Iar mai apoi se declanşează asupra memoriei sale asasinatul ritualic, prin presă şi declaraţii.

 

Generalul Dumitru Puiu se afla la Otopeni în zilele Revoluţiei. Conform spuselor lui Mircea Dogaru, ar fi fost şi în comisia de anchetă ce a mers la Viena pentru a analiza împrjurările morţii lui Marin Ceauşescu, „sinucis” şi el. Numai că după aceea este declarat nebun şi… moare.

 

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care a dat ordin trupelor să se întoarcă în cazărmi, cel care a participat la procesul Ceauşeştilor. Dar este şi cel care contribuie la alungarea generalului KGB-ist Nicolae Militaru şi tot cel care, în iunie 1990, îl forţează – se pare – pe Iliescu (ori pe adevăraţii autori) să oprească Mineriada. O vastă campanie de presă are loc, se deschid procese şi, în 2007 – adică pe vremea lui BĂSESCU, este trimis la puşcărie.

 

Timp de mai bine de un deceniu România s-a chinuit să scape din aşa-zisa „zonă gri”. Adică să intre într-o asociaţie colectivă care să asigure protecţia militară, cel puţin. Minciunile Revoluţiei, înscenările de conflicte inter-etnice, Mineriadele desfăşurate cu neprecupeţitul efort al serviciilor de la Răsărit (dar şi din Vest), promisiunile deşarte făcute de un lider internaţional sau altul, toate acestea au făcut ca timp de peste un deceniu ţara noastră să fie mereu în pericol de a fi agresată. Iar războiul modern – ştie oricine – nu mai înseamnă agresiune directă. Şi iată că a venit 11 septembrie 2011!

 

Iar în frunte guvernului României se afla… Adrian Năstase. Acesta nu a pierdut ocazia ci, profitând de conjunctură, a manevrat situaţia în aşa fel încât România să fie acceptată în NATO. Tot el a dus şi greul negocierilor cu Uniunea Europeană. ori asta înseamnă: afront adus Rusiei. Ieşirea de sub aria de interese ruseşti. Însemna şi înseamnă nu numai că avem o siguranţă militară, ci şi una economică, pe cât se poate. Spaţiul de manevră al Moscovei, în ceea ce ne priveşte, s-a restrâns foarte mult. Iar afrontul se plăteşte. Tot în timpul lui Băsescu. Adică în 2012 când fostul prim-ministru este arestat şi trimis la puşcărie.

 

Şi tot în timpul lui Băsescu, pentru că un personaj pomenit mai sus nu fusese destul de mult târâit prin noroi, are loc un alt asasinat moral: lui Gheorghe Trosca – asasinat în faţa Marelui Stat Major în decembrie 1989 – i se retrage de către preşedintele Băsescu titlul de erou al Revoluţiei. Actul venea ca urmare a deciziei unei instituţii, CNSAS, controlate masiv de tot felul de indivizi cu trecut KGB-ist, ori fiind odrasle de kominternişti. Cică un cadru al fostei Securităţi era în acelaşi timp şi colaborator al Securităţii şi făcuse poliţie politică. Pnetru că îi pusese sub urmărire pe posibilii colaboratori ai Moscovei. Ceea ce se consideră, prin logica ciudată pe care o au partizanii băsismului, că era „poliţie politică”.

 

Dar poate nu numai de aceea să se fi produs această execuţie în efigie a imaginii lui Gheorghe Trosca. Poate că prin acest act se încerca şi aruncarea oprobiului public asupra întregii echipe a diviziei anti-KGB. Dar de ce să se încerce un lucru de genul acesta.

 

Mai întâi, pentru că venea în spiritul celebrului „Raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea Comunismului în România”, o însăilare propagandistică elaborată sub supravegherea lui Vladimir Tismăneanu, odraslă kominternistă şi cu mari bănuieli că ar fi agent infiltrat al Moscovei în Occident.

 

În al doilea rând poate că este vorba de altceva, de nişte lucruri deranjante din viaţa preşedintelui (încă) al României, Traian Băsescu. pentru că iată ce am găsit pe undeva pe net:

 

Departamentul anti-KGB i-a cerut lui Ceauşescu arestarea lui Băsescu.

 

Doc. 43766.

 

După accesele de independenţă faţă de Moscova ale lui Nicolae Ceauşescu din 1968 (lucru de netolerat de Kremlin), URSS a pus la cale schimbarea acestuia cu un conducător fidel Moscovei şi repunerea României în sfera de influenţă directă sovietică. Planul întocmit de KGB s-a numit „Dniestr“ (Nistru). A ţinut piept Moscovei doar UM 0110, divizia anti-KGB, o divizie ultra-secretă a Securităţii.

 

Ceauşescu a creat propria Securitate, UM 0920/A, devenită apoi UM 0110. O divizie secretă, aparte de restul DSS (Departamentul Securităţii Statului). Era secretă chiar şi faţă de DSS, care nu ştia nici măcar care sînt agenţii şi nici unde este sediul. UM 0110 şi-a făcut bine treaba, avînd în arhivă detalii despre reţeaua KGB în România, numele sovieticilor de legătură şi numele agenţilor sovietici din România.

 

Amiralul Gheorghe Anghelescu, ca şef al Marinei Comerciale, era şeful lui Traian Băsescu, comandantul navei Biruinţa. Între 1987-1989, Silviu Predoiu, ofiţer sub acoperire DIE, este trimis la Anvers, ca reprezentant comercial, avînd biroul alăturat de cel al lui Traian Băsescu. Mentorii tripletei Traian Băsescu – Gheorghe Marin – Silviu Predoiu sînt suspectaţi sau au fost urmăriţi ca agenţi sovietici/ruşi. Vasile Ionel era în grupul „Corbii“ (Iliescu – Militaru). Gheorghe Anghelescu era urmărit de UM 0110 Biroul Constanţa, Adrian Isac a fost în atenţia UM 0195, Gheorghe Fulga era urmărit de UM 0110 Biroul Braşov, Mihai Caraman era în atenţia UM 0195, iar Petre Roman era în atenţia 0544 (din cadrul DIE).

 

Mai trebuie adăugat că Silviu Predoiu a fost numit în 1992 de Ion Iliescu, la propunerea lui Gheorghe Fulga, în postul de director al Direcţiei Generale de Securitate a SIE. CIA a semnalat faptul că Adrian Isac a colaborat neoficial cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, agent al FSB, Serviciul Secret rus (continuatorul KGB). Traian Băsescu a fost pupilul, protejatul, favoritul agentului sovietic/rus Gh. Anghelescu. Acesta l-a racolat şi instruit pe Traian Băsescu în direcţia servirii intereselor ruse… Iată legătura lui Traian Băsescu cu FSB, Serviciul rus de Informaţii.

 

Băsescu a fost urmărit pas cu pas de agenţii lui Ceauşescu. S-a cerut arestarea lui. Ceauşescu a preferat continuarea filării pentru a prinde întreaga filieră, apoi a ezitat arestarea, de frica reacţiei ruseşti. În perioada 1996-2000, T. Băsescu a fost din nou numit ministrul Transportului. În acest interval de timp s-a realizat un singur lucru: asfaltarea unor şosele naţionale, ajunse într-un grad de degradare extrem. Reabilitarea lor s-a făcut cu banii cetăţenilor, care au fost obligaţi să plătească celebra taxă Băsescu, bani care au ajuns în conturile firmelor apropiate lui şi PD-ului.

 

Fragment din lucrarea „Distrugerea şi cucerirea României fără război“, de Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2011 (preluare de pe site-ul http://www.ziartricolorul.ro)