Concert Eugen Doga – „Chişinău şi Bucureşti – două inimi româneşti” – Partea 4


Desfăşurat la Bucureşti, pe data de 10 septembrie 2016, concertul s-a bucurat de prezenţa marelui compozitor român Eugen Doga, acompaniat de Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici”, condusă de dirijorul Iosif Prunner. La spectacol au mai contribuit: Cristina Scarlat, Ana Cernicov, Sergiu Pungă, Valeriu Cojocaru, Vitalie Advahov, Amelia Huzun, ansamblul de dansuri sportive „Codreanca” condus de Petru Guzun, ansamblul de naişti „Pan Academic” condus de Andrei Druţă.

 

Anunțuri

Concert Eugen Doga – „Chişinău şi Bucureşti – două inimi româneşti” – Partea 3


Desfăşurat la Bucureşti, pe data de 10 septembrie 2016, concertul s-a bucurat de prezenţa marelui compozitor român Eugen Doga, acompaniat de Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici”, condusă de dirijorul Iosif Prunner. La spectacol au mai contribuit: Cristina Scarlat, Ana Cernicov, Sergiu Pungă, Valeriu Cojocaru, Vitalie Advahov, Amelia Huzun, ansamblul de dansuri sportive „Codreanca” condus de Petru Guzun, ansamblul de naişti „Pan Academic” condus de Andrei Druţă.

 

Concert Eugen Doga – „Chişinău şi Bucureşti – două inimi româneşti” – Partea 2


Desfăşurat la Bucureşti, pe data de 10 septembrie 2016, concertul s-a bucurat de prezenţa marelui compozitor român Eugen Doga, acompaniat de Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici”, condusă de dirijorul Iosif Prunner. La spectacol au mai contribuit: Cristina Scarlat, Ana Cernicov, Sergiu Pungă, Valeriu Cojocaru, Vitalie Advahov, Amelia Huzun, ansamblul de dansuri sportive „Codreanca” condus de Petru Guzun, ansamblul de naişti „Pan Academic” condus de Andrei Druţă.

 

Concert Eugen Doga – „Chişinău şi Bucureşti – două inimi româneşti” – Partea 1


Desfăşurat la Bucureşti, pe data de 10 septembrie 2016, concertul s-a bucurat de prezenţa marelui compozitor român Eugen Doga, acompaniat de Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici”, condusă de dirijorul Iosif Prunner. La spectacol au mai contribuit: Cristina Scarlat, Ana Cernicov, Sergiu Pungă, Valeriu Cojocaru, Vitalie Advahov, Amelia Huzun, ansamblul de dansuri sportive „Codreanca” condus de Petru Guzun, ansamblul de naişti „Pan Academic” condus de Andrei Druţă.

 

Unde merge “Ucraina”? Direct spre război! (partea a doua)


Să ne aruncăm acum privirea şi asupra populaţiei din componenţa Ucrainei. Numărul ei, componenţa etnică, gradul de religiozitate şi împărţirile confesionale. Datele furnizate precum şi hărţile reproduse sunt preluate de pe site-ul Wikipedia, ca să nu mai fie nevoie să menţionez de fiecare dată.

 

Cu un număr de 45,724,242 persoane în 2011, Ucraina se găsea pe locul 29 în lume ca populaţie, cu mult înaintea Georgiei, să zicem, cu 4,436,400 persoane, stătuleţ care s-a aflat în 2008 şi el în faţa agresiunii Rusiei (142,905,200 persoane în 2011).

 

Din punct de vedere religios lucrurile se înfăţişează oarecum asemănător cu situaţia din Rusia, deşi în cadrul acestei federaţii trebuie să luăm în calcul prezenţa puternică a populaţiilor tradiţional musulmane, budiste sau şamaniste. Ortodoxia în Rusia este îmbrăţişată de aproximativ 42-43 % din populaţie, iar creştinii ajung pe la 48%. Un procentaj enorm este cel al ateilor şi al celor au o credinţă vagă, lipsită de religiozitate. Am făcut referire la Rusia pentru că în cazul „Ucrainei” totalitatea ceştinilor este de circa 34% din populaţie. Înglobând şi membri celorlalte religii se ajunge la vreo 38% din populaţie care-şi afirmă apartenenţa religioasă. Restul de 62 de procente fie fărăr religie, fie că nu aparţin vreunui cult anume. Ce diferenţă faţă de piscul religios ce uneşte Vistula (Polonia catolică) cu Marea Neagră (România ortodoxă)!

 

Dar dacă procentajele privind religiozitatea sunt atât de jos, unde atunci găsim mult lamata diviziune între „vestul greco-catolic şi răsăritul ortodox”? Nicăieri! Doar în mintea unor propagandişti zeloşi de pe malurile Dâmboviţei.

 

Harta de mai jos prezintă siituaţia răspândirii Ortodoxiei în teritoriile „ucrainiene”, cuprinzând Bisericile indiferent de subordonarea canonică.. Surprinzător! Miezul dur se găseşte în centrul ţării, acolo unde naţionalismul „ucrainian” se poate spune că este la el acasă. Şi mai surprinzătore este proporţia mult mai scăzută a populaţiei declarat ortodoxe în zonele zise „rusofone”.

 

 

Abia extremitatea vestică, în speţă Galiţia, este fieful credincioşilor catolici şi greco-catolici. Prima hartă de dedesupt prezintă zonele cu populaţie romano-catolică, iar următoarea se centrează doar pe răspândirea greco-catolicilor:

 

 

Cred că lucrurile sunt acum foarte clare când afirm că pomeita împărţire confesională a „Ucrainei” este o gogoriţă. Într-adevăr, greco-catolicii au o prezenţă semnificativă în vest. În realitate, doar extremitatea vestică, o regiune cu influenţe poloneze mult mai puternice, iar mai apoi austriece.

 

O situaţie şi mai interesantă o găsim dacă ne uităm la răspândirea Islamului, religie în strânsă legătură cu minoritatea tătară. Aceste peste 49 de procente din Crimeea de populaţie ce se afirmă musulmană arată ataşamentul tătarilor faţă de propria cultură şi pun în dubiu datele cu privire la situaţia etnică din aceeaşi Crimee, unde prezenţa tătarilor se consideră a fi de 12 %:

 

Uite aşa ajungem la situaţia naţionalităţilor din cadrul „Ucrainei”. Şi, pentru că tot am vorbit de tătari, să vedem zonele cu o concentrare mai mare. Deloc surprinzător, Crimeea sare în ochi, regiunea despre care se vorbeşte intens în ultimele zile şi care ar putea fi factorul declanator al conflictului. Să reamintim: tătarii au fost deportaţi în toatlitate din ţinuturile lor de baştină de către Stalin, iar intredicţia de a reveni s-a menţinut până în 1991, odată cu căderea comunismului. Să nu ne mirăm de conflictele ce pot apărea între tătari şi ruşii pe care îi consideră opresori.

 

 

Ne aruncăm privirea şi pe zonele locuite de bulgari (concentraţi în Bugeac) şi unguri (aflaţi în Maramureşul istoric). Sunt două zone care ar putea fi aliate în demersurile ruseşti de secesiune, maghiarii pentru a se alipi la Ungaria, bulgarii pentru că fac şi aici (ca şi în Basarabia) jocurile Moscovei. Să nu uităm că ţelul Moscovei este să ajungă pe de-o parte la Transnistria – şi pentru asta are nevoie de acapararae întregului litoral al Mării Negre; pe de altă parte obiectivul cu bătaie lungă este pătrunderea în Europa Centrală, drum bătătorit prin acordurile financiare încheiate cu Ungaria lui Viktor Orban.

 

 

 

 

Românii – împărţiţi artificial dar foarte interesat între vorbitorii de limbă „moldovenească” şi română – înconjoară practic graniţele României (incluzând Republica Moldova) în proporţii , este adevărat, diverse dar prezenţa acestui al treilea grup etnic nu poate fi trecută cu vederea: în Maramureşul istoric, în Bucovina de Nord, ceva mai puţin în Bugeac (unde a fost o puternică politică de colonizare pe timpul ţarismului, continuată de către sovietici), şi sfârşind cu rămăşiţele româneşti din restul Transnistriei.

 

 

O a doua hartă, cu un colorit mai pregnant, lămureşte şi mai bine răspândirea etnicilor români:

 

 

Şi iată că ajungem la subiectul care frige în acest moment: poziţiile rusofonilor, cu Crimeea şi Donbasul puternic rusificate, şi cu prezenţe puternice în regiunea Odessa.

 

DAR!

 

oricât ne-am strădui nu reuşim să vedem unde este acea jumătate de „Ucraină rusofonă” pe care se străduie să ne-o anunţe diverşi comentatori. Putem vorbi de o fâşie „de margine” (ce ironie!) cu Rusia dar şi aceasta cu probleme diferite. După cum am văzut, Crimeea în sine este un univers etnic cu mult diferit de simpla împărţire „rusofoni” – „ucrainieni”.

 

 

În fine, procentajele de ucrainieni în raioanele republicii vecine vine să întregească tabloul etnc. Un nord şi vest cu o majoritate covârşitoare; un centru cu o majoritate suficientă pentru a stabiliza lucrurile; un răsărit pestriţ, cu o balanţă a puterii ce se poate apleca fie într-o parte, fie în alta. Sudul, cu Crimeea şi Bugeacul, depinde în mare măsură de politica de alianţe naţionale.

 

 

 

Încheiem prezentarea cu situaţia dinamicii populaţiei, creşterea sau descreşterea ei. Ca tot spaţiul răsăritean, şi „Ucraina” a cunoscut o prăbuşire demografică severă. O privire pe harta creşterii naturale a populaţiei ne arată şi nişte diferenţe notabile între regiuni. Pe de-o parte constatăm un plus de populaţie în Vest, în regiunea Odessa şi în Crimeea. Oare în această din urmă provincie să vorbim de boom-ul popuaţiei islamo-tătărăşti? În Odessa să vorbim de un spor de natalitate datorat minorităţii române, ca şi în Bucovina şi Transcarpatia? Pe de altă parte o contracţie dramatică înspre nord-estul „Ucrainei”, adică în zona accentuat rusofonă. Dacă ceea ce constat eu aici, ca un nespecialist, este corect, atunci îmi pare logică graba lui Putin de a încerca să smulgă aceste teritorii cât mai există acolo majoritate rusească. Încă două decenii şi situaţia s-ar fi schimbat şi mai mult ăn detrimentul intereselor ruseşti.

 

 

 

 

Unde merge „Ucraina”? Direct spre război! (partea întâi)


Odată cu criza sângeroasă ce a izbucnit în ţara vecină „Ucraina” tot felul de comentatori şi-au dat cu părerea, unii mai avizaţi, dar alţii emiţând tot felul de şabloane socio-culturale, mergând de la divizarea spaţiului „ucrainian” între „vestul greco-catolic” şi „răsăritul ortodox”, până la profetizate federalizări. Dar prea puţin despre istoricul regiunii, despre realităţile sociale, culturale, religioase şi etnice, despre direcţiile REALE în care o poate lua „Ucraina”. Şi nici despre condiţiile de vieţuire mai vechi sau mai noi ale minorităţii moldo-române, această problemă din urmă fiind eludată sistematic după semnarea Tratatului cu „Ucraina” pentru că ar fi, nu-i aşa?, semn de naţionalism dăunător europenismului progresist. Există şi excepţii, nu arunc oprobiul în masă.

Începem cu întrebarea de căpetenie: dar ce înseamnă „Ucraina”?  Spre diferenţă de majoritatea ţărilor din Europa ce au ca titulatură a ţării trimiterea către componenta etnică ori, în anumite cazuri specifice, referindu-se la regiune geografică şi cuprinzând naţionalităţi diferite (Belgia, să zicem), în cazul de faţă ne lovim de o noţiune ambiguă. „Marginea” sau „Mărginimea”! Dar despre a cui margine este vorba? Nici aici nu este simplu de dat un răspuns. Există mai multe viziuni. Putem vorbi de o „Mărginime” din punct de vedere polono-lituanian, de alat rusească, tătarii şi Imperiul otoman aveau şi ei una, şi există (sau exista) inclusiv o „Ucraină”, „Mărginime”, „Vecinătate” românească (sau moldo-valahă, dacă e să luăm în considerare cele două ţări româneşti ca factori politico-militari). Graniţa, frontiera, teritoriul nimănui sau al tuturora, zona de ciocnire, de înfruntare a statelor din zonă. Şi, de aici, un mixaj etnic. Uşurat acest ghiveci şi de condiţiile geografice şi climatice, o vastă stepă udată de ape molcome, la rândul lor imense, ce sunt mediul prielnic al populaţiilor războinice ce-şi făceau veacul pe spinarea calului, gata în orice clipă de o navală asupra unei populaţii vecine, gata la rândul ei să dea năvală.

Vorbim mai întâi de o vastă zonă de MARGINE a Uniunii polono-lituaniene, înspre estul şi sud-estul şării, zona-tampon de conflicte cu tătarii şi cu suzeranii lor, Imperiul otoman. Din punct de vedere demografic, din ce în ce mai depopulată odată cu pătrunderea şi mai mult spre zona Mării Negre. Confesional era ortodoxă în majoritate, spre diferenţă de polonezii romano-catolici. Haliciul sau Galiţia de astăzi, cu Liovul în centru NU era parte a „Ucrainei” dar şi această regiune era predominant ortodoxă. Înspre părţile răsăritene, iar de acolo mai departe spre Don şi Volga se întâlnea o numeroasă populaţie iudaică. Încercarea de atragere la Catolicism prin Uniaţia de la Brest, colaborat cu presiunile sociale de limitare a autonomiei unei populaţii obişnuite cu libertatea de mişcare duce, prin revolta lui Bogdan Hmelniţi, la ruperea acestei „Ucraine” din cadrul Republici polono-lituaniene.

Am vorbit de o „Ucraină” românească. Da, domnii Moldovei i-au fost hatmani într-o vreme. Chiar şi Mihai Viteazul se implicase în problemele zonei. Infiltraţiile etnice româneşti mergea mult până spre Nipru, Vă puteţi închipui un triunghi cu baza pe Nistru şi al cărui vârf se pierde dincolo de Bug, un triunghiu compus din insule de românitate. Infiltraţii facilitate de pământul fertil, de libertăţile „căzăceşti, de faptul că teritoriul acesta era el însuşi o margine a marginilor, tampon între tătarii din sud şi polonii din nord. În timpurile moderne această regiune a fost numită „Transnistria” iar o rămăşiţă a ei e parte constitutivă (deşi sub ocupaţie!) a Republicii Moldova.

Âărmul Mării Negre îl avea Hoarda de Aur în stăpânire, cu centrul de putere stabilit în Crimeea şi prelingându-se până în Bugeac – înspre apus, şi Marea de Azov la răsărit. Înspre vest coabitau cu moldovenii. La momentul ocupării de către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Bug statisticile indicau o majoritate de aşezări moldovene şi o minoritate din cele tătărăşti. Au venit rusnacii şi toţi tătarii rămaşi au fost deportaţi în Crimeea. Asemenea şi în Bugeac iar în locul lor au fost colonizate populaţii care să faciliteze rusificarea. Dar şi în Crimeea, datorită situaţiei strategice, s-a trecut la o rusificare accentuată. Aici erau prezenţi în afară de tătari, GOŢI (da, aţi citi bine!) de religie creştin-ortodoxă. De asemeni, greci, genovezi, populaţie iudaică. Prigoana rusească împotriva tătarilor s-a mai manifestat încă o dată începând cu 1944, din cauza colaborării în masă a acestora cu trupele române şi germane eliberatoare. Au fost deportaţi cu toţii, până la prăbuşirea URSS, în Siberia şi Asia Centrală.

Încă o „Margine” – a „sloboziilor” – înspre extremitatea de răsărit, spre părţile Rusiei. Tot cu căzăcime liberă compusă şi ea dintr-un amalgam de popoare – ucrainieni, polonezi, moldoveni şi tătari ori iudei. Tot cu scop de apărare, dar de data aceasta a Ţaratului rusesc faţă de asalturile aceloraşi tătari, şi de colonizare a unor pământuri virgine.

De la Bogdan Hmelniţki teritoriul a intrat în zona de interes a Rusiei. Halcă cu halcă a fost ocupată iar regimul impus a venit în conflict direct cu spiritul de autonomiei al populaţiei. În locul libertpţilor acestor republici militare („căzăceşti”) a fost impusă şerbia. Apoi s-a trecut la un proiect amplu de inginerie socială prin care s-a căutat realizarea aici a pretinsei „Noua Rusie” sau „Rusia Mică”, interzicându-se utilizarea limbii slave vorbite de căzăcimea zaporojeană. Populaţia germanică de religie iudaică aflată în răsărit (până spre Volga!) a fost deplasată spre vest, în aşa-zisa „Zonă de aşezare”, în care se cuprindea Transnistria (şi Basarabia) Galiţia şi Polonia. De aici, aceştia s-au revărsat mai apoi şi peste Principatele române, Transilvania, Ungaria şi Austria, ca un soi de ultimă migraţie. Provocată, reamintesc, de Rusia ţaristă.

Vedem că în definirea „Ucrainei” depăşim încet conceptul de „Margine” pentru că statul de astăzi include teritorii precum „Crimeea” (zisă rusofonă, dar am văzut în ce condiţii s-a rusificat), Bugeacul şi Hotinul rupte de la Basarabia – cu pretextul că au fost raiale otomane într-o vreme, Bucovina de nord ca şi Galiţia în întregime, precum şi Rutenia şi Maramureşul istoric.

De ce am amintit de toate acestea? Pentru că în analiza situaţiei actualei „Ucraine” nu putem vorbi doar de tensiuni între Rusia şi „Ucraina”. Mai trebuiesc luate în considerare şi interesele celorlalte zise minorităţi, precum moldo-românii, tătarii, maghiarii şi iudeii, bulgarii şi polonii.