Pastorala „eco-anarhistă” a Preafericitului Daniel


Paragrafele subliniate cu roşu cuprind esenţa! Semnalarea a făcut-o siteul Gândul, şi de data asta îi felicit.

 

 

 
NAȘTEREA DOMNULUI. BUCURIA CERULUI ȘI A PĂMÂNTULUI – Pastorală de Crăciun – 2013

† DANIEL, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor, har, milă şi pace de la Hristos-Domnul nostru, iar de la noi părinteşti binecuvântări.

 

 

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”

 

 

(Luca 2, 10 – 11)

 

 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

 

Astăzi, Biserica binevesteşte pentru tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).

 

 

Sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoare mare a bucuriei, la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului, că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de Dumnezeu. Din momentul în care protopărinţii noştri au păcătuit şi au fost alungaţi din Rai, lumea a devenit „o vale a jeluirii”, cum o numeşte psalmistul David (Cf. Psalmi 83, 6) (Monahul TEOCLIT DIONISIATUL, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, traducere de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 156). Însă, prin smerită ascultare, Fecioara Maria a născut, ca om, pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul omenirii. De aceea, ea este numită „bucuria şi împăcarea lumii”; De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura (creaţia)…, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut…”, se spune în cărţile noastre liturgice (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Axionul).

 

 

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au meditat adânc asupra înţelesului Tainei Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi au tâlcuit apoi în dogme ale credinţei şi în cântări liturgice lumina spirituală care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume, arătată în Naşterea lui Hristos.

 

 

Cântările Sărbătorii Naşterii Domnului ne arată că întruparea sau înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, din Fecioara Maria, are ca scop ridicarea omului pământesc, stricat prin păcat şi moarte, la viaţa cerească, nestricăcioasă şi veşnică:

 

 

„Cerul şi pământul astăzi s-au unit, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie, Litie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 434).

 

 

„Pe cel după chip şi asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca într-însul să înnoiască pe Adam cel stricat” (Ibidem).

 

 

Hristos Domnul, Care S-a născut, ca om, în peştera din apropierea Betleemului, este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel în Care, prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul, adică întreg universul, lumea nevăzută a mulţimilor de îngeri şi lumea văzută a mulţimilor de stele. Acest adevăr îl mărturisesc Sfinţii Apostoli, mai ales Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Ioan.

 

 

Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, spune despre Hristos: „Întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Iar Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul ne spune că: „Toate prin El (Hristos) s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5).

 

 

Fericitul Augustin († 430) descrie taina Naşterii Domnului, în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor şi micuţ în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toţi vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui şi făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor şi dăruind, din sânul mamei Sale, sfinţire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el; înţelept mai presus de orice cuvânt şi copil ca înţelepciune; umplând lumea şi stând culcat în iesle; conducând stelele şi alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu şi, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micşoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleşească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veşmântul unui trup micuţ, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăşi îngerilor înţelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. „Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387).

 

 

Faptul că lumea văzută şi nevăzută a fost creată prin Fiul, înseamnă că Fiul este Mijlocitorul între Dumnezeu Tatăl şi lumea creată, adică, prin El, lumea îşi împlineşte rostul ei de a fi lumină creată şi podoabă de frumuseţe a iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul şi pentru toţi oamenii.

 

 

În limba română, cuvântul „lume” conţine ideea de lumină (din latinescul lumen = lumină), iar în limba greacă, cuvântul „cosmos”, adică lume, univers, conţine ideea de podoabă, de frumuseţe. Lumea a fost creată prin Fiul deoarece, prin El, cerul şi pământul trecător se vor preface în cerul nou şi pământul nou despre care vorbeşte cartea Apocalipsei (cap. 21, 1).

 

 

Faptul că lumea nevăzută a îngerilor şi lumea văzută sau cosmosul întreg au fost create pentru Fiul, înseamnă că lumea este dar al Tatălui, către Fiul, pentru ca Fiul, întrupându-Se în lumea creată, să o lumineze spiritual, să o sfinţească prin jertfa Sa şi să o aducă pe aceasta, ca dar al Fiului, către Dumnezeu-Tatăl, adică să facă din ea dar de mulţumire, o Euharistie a toată existenţa, oferită lui Dumnezeu-Tatăl, şi să-i înveţe pe oameni să mulţumească lui Dumnezeu „pentru cele pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile cele arătate şi nearătate” (Liturghier, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Sfintei Jertfe (Anaforaua), Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 172). De ce să mulţumească? Pentru ca omul, care crede în Fiul, să primească un dar şi mai mare, şi anume viaţa veşnică.

 

 

Întrucât lumea a fost creată din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, iar omul a fost numit stăpân peste tot pământul (Cf. Facerea 1, 28), ne revine responsabilitatea pentru întreaga natură, care trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.

 

 

Părintele Dumitru Stăniloae spunea, în acest sens: „Natura nu-şi îndeplineşte rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual” (Pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223). Între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor există o legătură de viaţă, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veşnic dintre Mine (Dumnezeu) şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facerea 9, 16). Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect sau nerecunoştinţă faţă de Creator şi nepăsare faţă de darurile primite de la El, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit? Totuşi, putem transmite generaţiilor viitoare şi bogăţie şi înţelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori, iar voinţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii şi a cooperării practice la nivel naţional şi planetar.

 

 

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

 

La Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică” (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, Utrenia din 23 decembrie, Stihoavnă, p. 327). „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!” (Mineiul pe Decembrie, Naşterea Domnului, 25 decembrie, Vecernie). Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte în peşteră, în interiorul pământului, ca să sfinţească şi pământul. Desigur, El a venit în lume ca să sfinţească mai ales sufletul şi trupul omenesc, născându-Se ca om din Fecioara Maria.

 

 

Iisus S-a născut în peşteră ca într-o biserică de sub pământ, iar apoi a fost aşezat în iesle ca într-un altar de binecuvântare a pâinii.

 

 

Betleem înseamnă în limba Sfintei Scripturi „casa pâinii”. Iisus Cel născut în peşteră ca om, şi aşezat în iesle este pâinea cerească oferită oamenilor ca hrană în Sfânta Euharistie. Deci, sfinţirea omului prin hrănirea lui cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este înţelesul adânc al tainei punerii sau culcării pruncului Iisus în iesle. De aceea, icoana Naşterii Domnului în peşteră se află permanent la Proscomidiar, unde se pregătesc darurile (pâinea şi vinul) pentru Sfânta Euharistie.

 

 

Naşterea Domnului aduce mare bucurie şi binecuvântare celor ce veghează. Iisus Se naşte în peşteră şi este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea oraşului se află în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli şi veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină şi cântare (Cf. Luca 2, 8-13), ca ei să vadă cum Dumnezeu schimbă pe cele smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara oraşului sunt chemaţi să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace şi străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin naşterea Fiului Său ca om pentru mântuirea oamenilor. Magi de la Răsărit, de la distanţe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în ţara lor, S-a născut un Prunc-Rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărăteşti oferite Pruncului sărac, născut într-o peşteră şi culcat în iesle, au fost aduse de departe, dintr-o ţară străină, pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă săracă, neajutorată de cei de aproape, de acelaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11).

 

 

Astăzi, când foarte adesea iubirea sau bunătatea din inimi este înlocuită cu răutatea sau nepăsarea, când faptele bune se împuţinează, iar cele rele se înmulţesc, când puţini oameni se îmbogăţesc, iar foarte mulţi sărăcesc, Evanghelia Naşterii lui Hristos-Domnul ne cheamă pe noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, la multă rugăciune şi priveghere, la multă responsabilitate şi multă lucrare a faptelor bune. Părinţii veghează la leagănul copiilor, dascălii veghează la educarea tinerilor, profesorii veghează la formarea studenţilor, medicii veghează la vindecarea bolnavilor, conducătorii înţelepţi veghează la bunul mers al cetăţii, iar preoţii veghează la mântuirea sufletelor credincioşilor.

 

 

Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a rămas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea inimii, milostenia, prietenia şi omenia. Să păstrăm şi să înmulţim comoara cea mare şi sfântă a Bisericii şi virtuţile strămoşeşti: credinţa şi speranţa, iubirea şi dărnicia.

 

 

Bunătatea inimii sau bogăţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte. Într-o vreme în care, foarte adesea, cuvântul folosit în public răneşte mai mult decât vindecă, creează mai multă confuzie decât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât unitate, suntem chemaţi să înlocuim răutatea şi sărăcia sufletului egoist cu bunătatea şi bogăţia sufletului generos pe care le aduce în suflet credinţa vie în Dumnezeu şi legătura cu El prin rugăciune şi veghe (atenţie) sporită.

 

 

Dreptmăritori creştini,

 

 

Întrucât rugăciunea este izvor de bucurie, de sănătate şi mântuire, să priveghem la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2013 spre 1 ianuarie 2014, să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul

 

 

2013 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2014. Amintim aici că anul viitor, 2014, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română. Se are astfel în vedere importanţa Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa Bisericii lui Hristos şi pentru experienţa duhovnicească a fiecărui creştin.

 

 

De asemenea, împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Voievod Constantin împreună cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu, şi Matei, şi cu Sfântul Ianache sfetnicul reprezintă un prilej de evlavioasă evocare a jertfelniciei Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi de preţuire a moştenirii cultural-spirituale brâncoveneşti.

 

 

Dorim ca lumina sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă tuturor pace şi sănătate, bucurie şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

 

 

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale „Sărbători fericite!” şi „La mulţi ani!”

 

 

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

 

 

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

 

 

† Daniel

 

 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

10.12.2013 | 14:31

Gigel Ştirbu, cuiul lui Pepelea înfipt de Antonescu în interiorul guvernului Ponta?


În decursul ultimilor luni cred că şi-a dat seama oricine de aroganţa şi tupeul afişate de Victor Ponta la adresa contestatarilor proiectului RMGC. Cred că retina fiecăruia mai reţine şi imaginile cu premierul voios defilând în mina-muzeu de la Roşia Montană. L-a secondat, prin declaraţii şi aprobări, jalnicul Barbu „Cianură” de la Cultură. Din fericire, acesta din urmă a demisionat (era cazul să fi făcut acest lucru mai demult) iar în locul său a fost propus, de către Crin Antonescu, un personaj despre care nu ştiam mai nimic: Gigel Ştirbu.

O cercetare minimă ne duce spre descoperirea unui parlamentar care este deja la a doua legislatură. Surpriza mare o aflăm atunci când ne aruncăm privirea asupra declaraţiilor şi interpelărilor din Parlament. Îndeosebi cele din toamna acestui an ne atrag atenţia prin mesajul în contradicţie cu aprecierile premierului Ponta la adresa protestatarilor ce apărau Roşia Montană de distrugerile RMGC. Asupra acestora m-am oprit, dar curioşii pot găsi şi alte teme în interpelări anterioare cu teme precum ACTA sau actele biometrice. Se vor menţine şi după prima zi de ministeriat?

Dezbateri Parlamentare – Şedinţa camerei din 10 Septembrie 2013

„Care sunt argumentele susţinătorilor proiectului Roşia Montană”

Am constatat cu mâhnire că după exprimarea în primă instanţă de către preşedintele PNL a unei poziţii personale privind controversatul proiect numit generic Roşia Montană şi după ce în mod oficial parlamentarii PNL au luat o decizie, spiritele s-au inflamat la maximum.

Nu am să mă refer la poziţia mea faţă de respectivul proiect, ea va fi cunoscută în momentul dezbaterilor şi al votării lui în Camera Deputaţilor.

Mă voi referi însă la modul în care decurg dezbaterile publice pe tema proiectului. Am asistat, în faţa televizorului la o astfel de dezbatere care a avut loc la o televiziune de ştiri. O dezbatere în care au fost prezenţi numeroşi exponenţi ai societăţii civile şi parlamentari care se opun proiectului, pe de o parte, precum şi reprezentanţi ai societăţii civile şi mai mulţi localnici din zona Roşia Montană care agreează proiectul, deci o reprezentare completă cu participarea tuturor părţilor sau, mă rog, a ambelor tabere implicate.

Din păcate, am ajuns la o concluzie amară. Cei care se opun proiectului au prezentat argumente solide ale poziţiilor lor, în timp ce susţinătorii proiectului au demonstrat că nu sunt deschişi dialogului, că sunt intransigenţi. Am să vă prezint doar două exemple.

O doamnă – care nu face parte din vreun partid politic şi care nu ştiu dacă a votat USL la alegeri, dar care a criticat USL pentru unele stângăcii, sau pentru ce a considerat dânsa că USL nu a rezolvat, deci o persoană care nu poate fi acuzată de partizanat politic – şi-a exprimat poziţia susţinând că, în situaţia demarării exploatării de la Roşia Montană, patrimoniul turistic de acolo va fi afectat. Respectiva persoană a propus preopinenţilor să încerce să dezvolte turismul în zonă, a explicat că străinii sunt interesaţi de vechile construcţii miniere romane şi că turismul ar putea fi o soluţie pentru creşterea numărului de locuri de muncă în zonă. O poziţie corectă a unui cetăţean şi care a propus şi o soluţie. Care au fost contraargumentele susţinătorilor proiectului aflaţi într-o locaţie la Roşia Montană: „Cine este această persoană care vine să ne dea nouă lecţii?”.

Un senator PNL a explicat trei motive foarte simple, din care rezultă de ce nu se poate vota proiectul: lipsa avizului de mediu, încălcarea a şase acte normative în vigoare în situaţia în care este adoptat proiectul, neconstituţionalitatea prevederii care acordă dreptul unei companii private de a efectua exproprieri. Practic, senatorul PNL a preluat câteva dintre argumentele de ordin tehnic, pe care le-a prezentat şi preşedintele PNL.

Proiectul denumit Roşia Montană nu este doar unul controversat, ci şi unul extrem de complex şi cu implicaţii pe multe paliere. Este o înşiruire de excepţii, o lege specială cu multe derogări. De aceea, atât susţinătorii proiectului, cât şi adversarii lui trebuie să prezinte argumente pertinente atunci când îşi susţin poziţiile. Care au fost argumentele susţinătorilor aţi văzut. Personal nu cred că doar în baza unor astfel de argumente poate fi susţinut un proiect de genul celui numit Roşia Montană.

Sursa: http://www.cdep.ro/

Dezbateri Parlamentare – Şedinţa Camerei din 18 Septembrie 2013

„RMGC a corupt oficiali români. Cine îi scoate la lumină?”

În cadrul unui interviu acordat postului public de televiziune, întrebat dacă are la cunoştinţă faptul că Compania Roşia Montană Gold Corporation a cumpărat politicieni, premierul Victor Ponta a răspuns:”Probabil că da. Nu am date concrete în acest sens, dar probabil că da”.

Acest „probabil că da” este de fapt un da mai mult decât clar.Şi are dreptate. Tot în cadrul respectivului interviu, moderatorul TVR a prezentat o informaţie mai mult decât interesantă, şi anume că Roşia Montană Gold Corporationnu răspunde faţă de acţionari dacă angajaţii sunt implicaţi în scandaluri legate de coruperea unor oficiali. Aici premierul Ponta a menţionat că, dacă vor fi dovedite astfel de situaţii,societatea care intenţionează să exploateze la Roşia Montană va răspunde în faţa legilor României.

Cele de mai sus trebuie privite cu o atenţie deosebită. În primul rând, nu credeam că în secolul al XXI-lea şi într-o ţară membră a Uniunii Europene şi NATO, voi (vom – pentru că toţi cei care au urmărit interviul sunt acum în posesia informaţiei) auzi aşa ceva, adică o mare companie îşi declină orice răspundere dacă angajaţii ei corup oficiali ai statului. O astfel de poziţie este specifică companiilor care în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea exploatau resurse naturale în colonii. Respectivelor companii le era pe atunci permis orice. Inclusiv, sau mai ales coruperea unor oficiali locali. După cum se vede, cei de la Roşia Montană Gold Corporation tratează România ca pe o colonie şi pe români, probabil, ca pe nişte sclavi de pe o plantaţie.

Premierul Victor Pontaare dreptatecând spune că RMGC va răspunde în faţa legilor României dacă se va dovedi că a corupt oficiali sau politicieni.

Numai că nu este de ajuns ca primul-ministru să aibă dreptate. Pentru că dovezile nu curg din cer.Dovezile trebuie căutate. Dacă nu vor fi depistaţi politicienii şi alţi oficiali care au fost cumpăraţi de către cei de la RMGC, atunci toate declaraţii de bună intenţie rămân simple forme fără fond.

Ştiu, mi se poate replica: „este dificil de dovedit” dacă nu există plângeri, flagrante etc. Nu, lucrurile nu stau deloc aşa. Este imposibil ca unele servicii care interceptează tot ce mişcă în această ţară să nu posede dovezi privind cumpărarea unor politicieni. Din anumite raţiuni însă respectivele dovezi sunt ţinute în conservare.

Dar nu este nevoie doar de aportul serviciilor secrete. Sunt personaje, inclusiv politicieni, care au devenit, şi nu de azi, de ieri, nu simpli susţinători ai exploatării de la Roşia Montană, ci adepţi fanatici şi chiar propagandişti ai proiectului. Şi cu siguranţă nu este vorba de ceva voluntar. O revizionare a talk-show-urilor tv, o privire aruncată prin arhivele media, pot scoate la iveală multe nume de politicieni sau alţi oficiali care se dau de ceasul morţii pentru ca RMGC să reuşească să-şi ducă misiunea până la capăt.Şi aceştia ar trebui să fie luaţi la întrebări, pentru ca spusele premierului la TVR să nu rămână vorbe goale. Voi, de fapt vom vedea, în dezbaterile din Parlament, cine vine cu argumente pertinente şi fundamentate economic întru susţinerea proiectului Roşia Montană şi cine va susţine proiectul, fără argumente şi de pe poziţii intransingent talibane. Aceştia din urmă şi cei care vor vota cu două mâini pentru proiectul Roşia Montană sunt şi ei din categoria celor care sunt suspecţi că nu sunt curaţi.

În 2010, în media dinRomânia a apărut următoarea ştire: „Compania Daimler este implicată într-un proces în Statele Unite, fiind acuzată, odată cu trei subsidiare, ca a mituit cu zeci de milioane de dolari oficiali guvernamentali din 22 de ţări, printre care şi România”. Era vorba, la noi, de achiziţionarea de către primarul Adriean Videanu a 500 de autobuze Mercedes. Iată deci că „se poate”. Se poate – dar în alte ţări – depista că au fost corupţi oficiali de către o companie. Dacă pentru 500 de autobuze s-au oferit „atenţii consistente”,sigurpentru afacerea Roşia Montană potul a fost/este mult, mult mai mare.

Suporterii din zona politicului a proiectului Roşia Montană susţin că,în cazul în care proiectul eşuează, va fi tragedie, se vor pierde 2.600 locuri de muncă.

Atrag atenţia că s-au închis unităţi economice unde s-au pierdut mult mai multe mii de locuri de muncă şi cei care acum pledează pentru Roşia Montană nu au considerat ca fiind tragedii şi celelalte mari şi mult mai multe locuri de muncă. Oare de ce consideră că doar la Roşia Montană va fi tragedie?

Sursa: http://www.cdep.ro/

Declaraţie politică – Şedinţa Camerei Deputaţilor din 24 Septembrie 2013

„Să ascultăm şi să urmăm vocea Academiei Române în ceea ce priveşte proiectul Roşia Montană”

Extrem de controversatul proiect Roşia Montană a inflamat în această toamnă spiritele la cote mult mai înalte decât în anii trecuţi. În parlament poziţiile sunt împărţite, pro sau contra, în stradă sunt demonstraţii mari împotriva exploatării la care participă ONG-urile neafiliate politic, iar în zona Roşiei Montane cei interesaţi orchestrează contrademonstraţii care au drept scop convingerea românilor că demararea exploatării ar urma să rezolve problema locurilor de muncă în România. Această temă este agresiv prezentată şi în miile de spoturi şi clipuri publicitare transmise, cu mici excepţii, în întreaga presă.

Nimic mai fals! Problema locurilor de muncă din România nu îşi va găsi în niciun caz rezolvarea dacă proiectul Roşia Montană primeşte undă verde. Mai mult, dacă proiectul Roşia Montană va demara aşa cum este planificat, nu se rezolvă problema locurilor de muncă nici măcar în zona exploatării! Şi un alt aspect ce nu trebuie omis, beneficiul statului român de pe urma exploatării de la Roşia Montană va fi unul infim, în timp ce pagubele, de orice natură, vor fi majore.

Nu o spun doar eu, care pot fi suspectat de o doză de subiectivism de natură politică, sau protestatarii din stradă, din Bucureşti şi din alte localităţi mari din ţară, ci o afirmă personalităţi care nu pot fi suspectate că ar reprezenta vreun interes personal sau de grup, o afirmă personalităţi cu o pregătire complexă, care nu poate fi pusă la îndoială. Şi nu o afirmă de azi, de ieri, ci de mai bine de 10 ani.

În 2003, preşedintele Academiei Române, domnul Ionel Haiduc, a publicat un studiu întitulat „Proiectul Roşia Montană între riscuri şi beneficii”. Este vorba de o analiză pertinentă şi de o viziune clară a ceea ce urma să însemne proiectul Roşia Montană.

„Pentru firma RMGC: În calitatea de acţionar majoritar, după numărul de acţiuni, firma RMGC va obţine 80% din profit. Proiectul fiind realizat într-o zonă declarată defavorizată, firma RMGC beneficiază de scutiri de impozite pe o perioadă de 10 ani şi reduceri la taxele vamale, astfel că va exporta aurul şi argintul extras, practic, la preţul de cost.

Pentru populaţia din zonă: Proiectul creează un număr de locuri de muncă într-o zonă deficitară: 200-550 (unele cu caracter sezonier) în faza de preconstrucţie (1996-2003), 2000 în faza de construcţie (2003-2005) şi 500 în faza operaţională (2005-2022). Acest beneficiu este relativ, fiindcă locurile de muncă sunt totuşi în număr mic, au caracter temporar, iar lucrarea va atrage şi o populaţie venită din alte zone, fie în căutarea unui loc de muncă, fie ca urmare a nevoii de personal calificat şi specializat care nu este disponibil în zonă”.

Preşedintele Academiei Române a făcut şi un calcul – este adevărat, la nivelul unei redevenţe de 2%, cât era preconizată atunci, dar nici o eventuală redevenţă de 6% (dacă ea va fi acceptată de compania canadiană) nu schimbă prea mult datele problemei – în privinţa beneficiilor ce ar putea fi înregistrate de statul român şi a ajuns la următoarea concluzie: „daca beneficiile pentru firma RMGC sunt neîndoielnice, rezultă că beneficiile în favoarea statului român şi al comunităţii din zonă sunt minime, nesigure şi discutabile”.

După 10 ani de zile, in corpore, Academia Română şi-a exprimat din nou o poziţie oficială privind proiectul Roşia Montană. În documentul care se află pe site-ul prestigioasei instituţii sunt inserate „21 de argumente” prin care „Academia Română şi-a exprimat punctul de vedere în legătură cu proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, dorind să prevină o eroare cu efecte negative asupra comunităţii, mediului şi vestigiilor arheologice din zonă şi să semnaleze consecinţele riscante pentru statul român”.

Mă limitez să prezint doar 4 din cele 21 de argumente ale Academiei Române:

  • Exploatarea proiectată pentru o perioadă de 17-20 ani nu este în interesul naţional (prevedere constituţională), nu reprezintă o soluţie de dezvoltare durabilă şi nu rezolvă problemele sociale şi economice ale zonei, care se vor agrava după încheierea lucrărilor.
  • Nu există garanţia că, la terminarea lucrărilor şi închiderea exploatării, firma investitoare va putea asigura costurile de refacere a mediului, de monitorizare şi de operare în zona calamitată.
  • Se constată lipsuri mari în legătură cu documentele cerute proiectului RMGC. Lipsesc numeroase rapoarte şi studii legate de analiza cost-beneficiu făcută pe baza documentelor UE.
  • Proiectul încalcă o serie de convenţii şi alte elemente ale legislaţiei europene, semnalate anterior. Ţările vecine şi-au exprimat îngrijorarea şi dezacordul cu aceasta exploatare, care ar putea periclita, în viziunea lor, participarea României la unul dintre programele majore ale Europei 2020, „Dunăre-Deltă-Marea Neagră”.

Poziţia Academiei Române a fost făcută publică în luna iunie 2013, când subiectul nu se afla în stare de relansare pe agenda Guvernului. Deci nimeni nu poate suspecta pe respectabilii academicieni din România că ar fi fost influenţaţi de ceva sau cineva. Mai mult, este vorba de o reiterare a poziţiei instituţiei din ultimii 10 ani, o poziţie constantă, indiferent de cine s-a aflat la guvernare în România.

Consider că este imperios necesar să ascultăm de vocea acestui arbitru corect şi imparţial care este Academia Română şi să renunţăm la un proiect nesigur şi păgubos pentru România.

Sursa: http://www.cdep.ro/

Lucian Avramescu: Mandria de a deveni epicentru de cutremur!


Citesc, plăcut emoţionat, ştirea colegei mele Roxana Dobre că azi noapte, la doi paşi de Sângeru, la un lat de palmă de satul meu, s-a produs un cutremur. Nu mă ştiam zonă seismică şi nici nu‑mi bănuiam bătătura capabilă să devină epicentru de zgâlţâit pământul. Gata, am intrat în rândul lumii, niţică Japonie, un pic de Vrance şi pe mejdinele satului meu. Hai, hai, nu te da mare, zice un cârcotaş, că miezul scuturării de 3,2 grade Richter e mai aproape de Ploieşti decât de Sângeru tău! Lăsaţi-mi bucuria întreagă! Ca într-un roman al lui Zaharia Stancu în care tot mureau copii de tuberculoză şi, în sărăcia şi foametea de atunci, ăilalţi ţânci pândeau fericitul moment în care se făcea pomană. Darie, cred, nu e chemat la pomană de vecinul lui căruia îi murise fratele. Lasă, zice el, cu lacrimi în ochi, ăsta mic gălbejit, frate-meu, n-o mai duce mult, la primăvară moare şi nu te chem nici eu. Ce-mi veni cu evocarea asta? Uite aşa, ca-n legăturile indirecte ale dialecticii lui Hegel.

 
S-a cutremurat, deci, şi în Prahova. Până acum importam cutremure din Vrancea. Dacă nu te sculai noaptea cu cutremurul în cap, te trezeai dimineaţa cu el la radioul din perete, trâmbiţat cu repetiţie. În copilăria mea nu se inventase televizorul. Cel puţin în satul meu, unde citeam la lampa cu gaz, iar ştirile veneau din radioul cu galene şi cu baterii înfipte în burta unei cutii de lemn. Uite, au trecut deceniile, iar eu rămâneam (rămâneam e un fel de a zice!) fără un cutremur pornit din subsolul meu. Şi ce subsol are Prahova! Au cotrobăit prin el nemţii, apoi ruşii, juma de război s-a făcut cu petrol de aici, iar înainte de război era şi o rafinărie Româno-Americană. Toţi au umblat, cu şi fără mănuşi, făcând o ginecologie curioasă prin dedesubturile Prahovei până au stricat-o şi au găurit-o de tot. Acum sug de dedesubt austriecii de la OMV ce-a mai rămas. Am şi eu două sonde pe terenul meu, adică au ei, care încă mai suflă gaze din subsol. Să fi plecat cutremurul de la sondele lor care ar fi trebuit să fie ale mele? Nu. Exclus. Specialiştii lui Ponta au spus clar că la Galaţi cutremurele alea multe şi dese sunt de la natură şi nu de la om. Unul singur a spus altfel, că nu-i exclus să fie o legătură între umblatul omului pe sub pământ, cu sapa de foraj şi injecţia de lichide chimice, şi cutremure, mai ales că mişcările tectonice pleacă fix de pe la acea adâncime. Nefericită declaraţie, pe fondul implementării progresului în România prin cianurile de la Roşia Montana şi fracturarea hidraulică pentru gazele de şist. Specialistul a fost dat afară ca duşman al poporului! Sper să-i închidă în curând, ca spioni şi duşmani ai naţiei şi pe cei din Piaţa Universităţii. Dimpreună cu ei, fireşte, şi pe mine, ca simpatizant al lor şi pe ăilalţi, milioane, care, în prostia lor primitivă cred că e mai important să ai apă limpede în fântână şi aur în munţi decât lacuri cu peşti adaptaţi la cianuri şi praful de pe tobă în vistierie.

 
Ura, după decenii de aşteptare, Prahova mea a produs un cutremur. Să fie primit!

Lucian AVRAMESCU

 

 

Sursa: Ziarul de Prahova

Nota lui Donkeypapuas: sublinierea îmi aparţine.

Un set de întrebări care aşteaptă încă răspunsuri de la Emil Constantinescu


Pe 20 Octombrie i-am trimis fostului preşedinte Emil Constantinescu, pe adresa de mail publicată pe site-ul oficial – http://www.emilconstantinescu.ro , mai multe întrebări legate de chestiuni arzătoare aflate pe ordinea de zi a României. Am sperat că poate voi primi un răspuns dar, deşi au trecut mai bine de o săptămână de zile, nu am aflat decât… tăcerea. De altminteri puteţi observa că „presa” în marea ei parte (dar există şi excepţii) evită pe cât posibil să deranjeze cu întrebări stânjenitoare pe foştii înalţi demnitari ai statului. Asta deşi implicarea lor cel puţin în dosarul „Roşia Montană” pare a fi probabilă. Redau mai jos cuprinsul emailului cu speranţa că poate se va găsi măcar un jurnalist de vârf să se folosească de ele.

 

Bună ziua, domnule Preşedinte Emil Constantinescu!

Mă numesc Marian Hociung, sunt blogger şi v-aş ruga, dacă aveţi amabilitatea şi dispoziţia, să răspundeţi la câteva întrebări.

1. Recent destituitul director al Institutului Geologic al României, Ştefan Marincea, a declarat că a acceptat în urmă cu ani să peia acest post la cererea dumneavoastră. Este reală această informaţie?

2. Demiterea domnului Ştefan Marincea a survenit, oficial, în urma unor acuze ce îi puneau la îndoială integritatea ştiinţifică şi morală (lipsa certificatului ORNIS). Eu nu sunt specialist în acest domeniu dar dumneavoastră, în calitate de Profesor Universitar în domeniul geologic, puteţi comenta în vreun fel cele întâmplate?

3. Atât ca şef de stat cât şi ca specialist am dori să aflăm părerea dumneavoastră în ceea ce priveşte cele trei puncte fierbinţi majore ale momentului (Roşia Montana şi extragerea aurului, Pungeşti şi extragerea prin fracturare, Izvoarele şi seria de seisme cu explicaţii neplauzibile din partea oficialilor).

4. Aţi declarat la finalul mandatului că „aţi fost înfrânt de servicii”. Este adevărat că domnul Ciuvică era însărcinat cu dirijarea serviciilor reunite de securitate ale ţării? Cum comentaţi atitudinea făţiş partizană a fostului dumneavoastră consilier, domnul Mugur Ciuvică, în ceea ce-i priveşte pe protestatarii anti-RGMC şi contra gazelor de şist?

5. Cum vedeţi dumneavoastră această schimbare de 180 grade între declaraţiile USL din campania electorală şi deciziile efectiv luate după preluarea puterii? Este morală din punct de vedere politic şi naţional?

Cu deosebit respect, al dumneavoastră,

Marian Hociung aka Donkeypapuas

Insultele lui Barbu „Cianură” la adresa Ortodoxiei româneşti


Acest articol, ce se aseamănă foarte mult în tezele sale cu inepţiile debitate de Lucian Boia, a apărut în publicaţie cu capital iudeo-francez „Historia”, unde tartor înscăunat (adică director) se află Ion Cristoiu, „românul rupt în fund”, după cum s-a autodefinit. Asemănarea de idei cu domnii cu atitudini atât de „corecte politic” ne face să înţelegem de ce acest culturnic al contemporaneităţii vede peste tot „legionari” şi ţipă isteric că îl agresează „neofasciştii”. Ne devine mai clar acum motivul pentru care acest specimen de neokominternist vrea să cianureze România. Pur şi simplu, otrava se revarsă din interiorul spiritului său.

 

De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

 

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă. 

 

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

 

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

 

S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.

 

Ortodoxia românească, o splendidă babilonie. 

 

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.

 
Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

 

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei? 

 

Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.

 

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.

 

Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.

 

Relaţia stat-biserică în societatea românească. 

 

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

 

Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

 

Sursa: Historia.ro

Presa cianurată moare de grija lui Barbu „Cianură”


În orice ţară civilizată presa ar fi cerut de mult în cor demiterea acestui impostor cocoţat în fruntea ministerului care diriguieşte cultura. Cum la noi jigodismul este la moda, haita presarilor s-a pus pe urlat în cor. Dar nu ca lupi ci ca… şacalii. Năravul pupincurist din fire (adică dinainte de ’89) nu are lecuire. Păi s-ăi eutanasiem lichelele, nu căţeii!

 

DEMISIA, Barbule!

 

PS

Există un proverb: „cel ce sapă groapa altuia cade singur în ea”. Stimabilii culturnici din presă şi politică n-au auzit de el. Or să audă cu vârf şi îndesat.

 

foto: Mediafax