Falsul sindicat „Viitorul mineritului” recunoaşte că este doar o acoperire a RMGC!


Nu este o afirmaţie directă ci concluzia la care ajungi citind propriile declaraţii ale şefilor acestei organizaţii „sindicale”. Iar afirmaţiile cu pricina au apărut ca reacţie la interzicerea spoturilor RMGC de a fi difuzate în conţinutul programelor de televiziune.
În materialul apărut pe Gândul.info (parte a cianurii mediatice şi acest trust) cei de la „Sindicatul” Viitorul Mineritului contestă interzicerea spoturilor RMGC pe motiv că ei sunt TITULARII SPOTURILOR PUBLICITARE SUSPENDATE!

 

Stai şi te freci la ochi şi nu înţelegi cum în clipa a doua Procuratura, dacă nu chiar DNA, nu s-a sesizat pentru că:

 

1. Televiziunile respective arată clar în situaţiile fiscale puse la dispoziţie că au avut venituri de fiecare dată de la clientul numit RMGC (Roşia Montana Gold Corporation). Şi este vorba de sume consistente de valută cu care această companie a inundat trusturile de presă.

 

2. Dar să spunem că nu este aşa ci „Viitorul Mineritului” ar fi comandat difuzarea acestor clipuri. Ori situaţia devine şi mai interesantă pentru că în acest caz se pune problema ORIGINII sumelor extrem de consistente folosite pentru a invada atâtea şi atâtea posturi de emisie. Cotizaţiile membrilor nu ar acoperi necesarul financiar pentru o operaţie de anvergura aceasta. Iar banii nu pot veni „din nimic”. Să fie bani negri, iliciţi, chiar spălaţi?

 

3. Pare evident că soluţia 2 nu este coerentă aşa că ne întoarcem la prima variantă. Dar în acest caz în care comanditarul este RMGC şi nu acest „sindicat” ar face ca cei ce se plâng de măsura luată de CNA să devină sperjuri în faţa legii pentru că şi-au declarat o calitate pe care nu o aveau, aceea de proprietari ai reclamelor.

 

Alo, DNA, n-ar fi cazul ca în ultima clipă să treceţi la adevăratele tunuri pe care le comite CORUPŢIA politică în România?

Eugenia Vodă acuză! Scrisoare deschisă către CNA.


Text şi imagine preluate de pe AMPress.

 

 

 

„Am citit că pe marginea subiectului Rosia Montană s-au strîns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2000 (două mii!) de „sesizări, plîngeri, reclamaţii”. Şi totuşi, incredibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră. Prin prezenta scrisoare deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere deschisă” – solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.

 


Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu: „Citiţi cu atenţie prospectul”. Pe cînd la reclamele aşa-zisului „minerit modern”, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA”, se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire, însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!”, ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta – un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice -, ţi se înfige în ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!”… Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi, cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România” e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului – „dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri”, s-a schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în publicitate ( art 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori exagerare”; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare”). Toată această campanie încalcă şi art.114 din Decizia nr 187 privind Codul de reglemetare a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au recomandat acolo, şi cu atît mai puţin ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc…


Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt pianist într-un bordel!”… „Bun pentru România”? De ce am crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul „e bun”, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne spun – e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare – că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste, „Roşia Montană”, e un exemplu de umilire publică a profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de tradiţionalele cozi de topor.


În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi „prospectul” s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să aibă – şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti „roşieni”, aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie „prospectul”, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. „Ţara moţilor”, aşa se chema impresionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia… Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de „Fefelegi” şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o „grădină botanică” (deşi, la rigoare, e de preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă un maidan de pe care tot nişte „investitori” au ras Tricodava, cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită… Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al Eşecului, care nu ne dă pace…


Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania, cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte sperioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul singur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea României”, e mult mai important un rest de demnitate, decît gramele de aur pe cap de locuitor!


Am auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs obsesiv, gen „bun pentru România”; dar cînd vine vorba de slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema „lungul drum al Roşiei către moarte”, „şeful” îl ia în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic”, eu sunt „nou”, eu sunt venit „după”!


Un impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra „subconştientului nostru colectiv”. Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului e grătarul cu mici”! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!


Pentru că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricît de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît Toscana”, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împedice să prosperăm)! Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor „presiuni politice transoceanice”, în favoarea acestui proiect economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!”, în afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă, percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!”)… Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din lume”, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată”? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo… In orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte, va reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă”: deci le asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm propriul aur – asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia”! Domnilor şi doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României nu e negociabilă!


Intr-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb, şi un nume predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului”, e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de mediu aduse de proiectul RMGC”!!! Principalul beneficiu fiind, desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat”, care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din toată afacerea?


Am dat clik pe „Auri sacra fames” (e de prisos să mai spun că şi aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului”!), „blestemata foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni”, de la Vergiliu încoace… Stupefiant e că, de azi-mîine două decenii, această „corporaţie”, investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga, avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor” din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului de „crimă împotriva umanităţii”… Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Rosia Montană e vorba de o agresiune violentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi…


Un mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii”. Ca o solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni… Toţi nu pot decît să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, responsabilitatea opţiunii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină”. Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va trece”. Cred că e exact invers.


Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă… Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb, sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!”


…Iată de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco! Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!…


Cu tristeţe şi cu speranţă,


Eugenia Vodă”

Determinare! Pe 6 octombrie a fost colindat şi celălalt mincinos, de la Cotroceni.


Spre furia băsisto-pontacilor, na că pe 6 Octombrie manifestanţii şi-au făcut drum şi pe la 3Coceni ca să-i ureze de bine prezidentului. Au încercat postacii pontaco-băsişti să schimbe traseul marşului dar nu au reuşit. Cu toate falsele lor conflicte şi scandaluri inventate. Nu ştiu câţi au pornit din Militari, de pe strada Roşia Montana, dar pe la AFI Palace au ajuns vreo patru, cinci mii. Iar la Cotroceni pe undeva la opt mii de manifestanţi. Surpriza am avut-o însă la Universitate, punctul final al marşului, unde am fost pe la 25 spre 30.000 de apărători ai României. Mulţimeaajunsă deja se întindea până spre hotelul Intercontinental, ocupa rondul de la întretăierea bulevardelor, iar şuvoiul continua să vină, capătul aflându-se aproape de librăria Mihai Eminescu. Imaginile video, chiar de proastă cailtate (înregistrate cu aparatul meu foto mai bătrânel) ilustrează ceea ce am afirmat.

 

 

 

 

Părintele Iulian Ghimuş se opune, în Piaţa Universităţii, distrugerii României


Parintele Iulian Ghimus, preot în localitatea Gara Banca, prezent la manifestaţia de duminică, 6 Octombrie 2013, din Bucureşti, pentru apărarea României de cianurare şi otrăvire.

 

Demonstrând în ploaie


Câteva sute de oameni au pornit duminică, 29 Septembrie, de la staţia de metrou Titan. În mijlocul cartierului au ajuns pe la 4.000, pe Calea Călăraşi – 6.000, aproximativ. Ploaia cădea continuu, rece şi deasă pe tot timpul traseului. Dar, cu petul într-o mână, cu umbrela într-alta, mai înveşmântaţi într-o pelerină sau un sac de plastic, intemperiile nu au oprit acţiunea decisă. Pentru că determinarea este mare. Mai mare decât lăcomia celor ce conduc jefuiesc ţara.

 

În Piaţa Universităţii inimile sunt fierbinţi. În timpul acesta la Galaţi pământul fierbe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Băiatul lui Tata SAU Ce a uitat să mai spună domnul George Maior


Am aflat de pe la televizor că astăzi a fost audiat la Parlament domnul George Maior, şeful Serviciului Român de Informaţii (SRI), pentru că membri comisiei însărcinate cu studierea Legii Ponta pentru cedarea resurselor aurifere de la Roşia-Montană să aibe informaţii şi de la serviciile secrete. Am auzit astfel că SRI a înaintat peste 500 de informări şi că domnul Maior are informaţii precise despre „eco-anarhiştii care ar fi încercat să deturneze cererile legitime ale protestatarilor din Piaţa Universităţii” (sic!).

Nu ştim însă dacă această comisie parlamentară a fost informată şi că domnul George Maior se află oarecum într-un… conflict de interese şi că declaraţiile sale ar trebui preluate cu un mare semn de întrebare. Iar acest lucru porneşte de la faptul că domnul George este în acelaşi timp şi băiatul domnului Liviu Maior. Adică al fostului ambasador al României în Canada în perioada 2002 – 2005, post în care s-au mai aflat şi Tudorel Postolache (iubie 1996 – august 1997), Gabriel Gafiţa (iunie 1998 – 2002), Elena Ştefoi  (decembrie 2005 – 2012) şi Maria Ligor, actualmente în funcţie. (Surse: aici, aici, aici, aici). Dar mai ales aici, într-un articol scris de Valer Marian.

Ori compania Rosia Montana Gold Corporation este o societate CA-NA-DI-A-NĂ şi implicarea „diplomaţilor” români în această mare escrocherie pe seama ţării pare a fi foarte probabilă. Ne punem pune întrebarea dacă ofiţerii de informaţii de la SRI ar îndrăzni să-i prezinte şefului direct probe care să-i incrimineze familia, adică pe tatăl domniei sale. Sau, ca să ducem şi mai în profunzime lucrurile, dacă nu cumva domnul George Maior a fost înfipt în acel scaun tocmai pentru ca eventualele complicităţi la vârf să nu răsufle. Adică a fost pus lupul paznic la oi.

Dar dacă privim cu atenţie lista ambasadorilor vom observa că eventualele implicaţii pot lovi în mult mai multe direcţii. De exemplu, actualul academician Postolache este autorul celebrului „Plan Postolache” pe care l-a avut FSN-ul ca program economic. Urmele le vedem şi astăzi. despre Gabriel Gafiţa în afară de acuzele de turnătorie politică aduse de CNSAS nu am găsit mare lucru. Doar că şi dânsul se înscrie în tiparul băiatul lui tata, care ajunge în diplomaţie. Aplecarea spre literatură îl aduce foarte aproape de doamna Elena Ştefoi, iar aici cazul devine foarte interesant pentru că Elena Ştefoi a fost redactor la principala publicaţie culturală apropiată de FSN-ul lui Petre Roman, „Contrapunct”, o publicaţie finanţată de Uniunea Scriitorilor. ÎN 1993 ajunge redactor-şef la vestita revistă „Dilema”, la propunerea lui Andrei Pleşu, directorul publicaţiei. Numai că revista era editată de către „Fundaţia Culturală Română”. Mai ştiţi cine era în acea vreme directorul instituţiei ce avea să se transforme în actualul „Institut Cultural Român”? Dacă nu mai ştiţi, vă reamintesc. Domnul Augustin Buzura! SOCRUL domnului George Maior.

Aşa că reluăm: tatăl lui George Maior – ambasador în Canada; favorita lui Buzura (tata socru), Elena Ştefoi – ambasadoare şi ea în Canada.

Dar mai este ceva legat de Elena Ştefoi. Făcea parte din cercul de literaţi ce se înârteau în preajma lui Nicolae Manolescu. Adică ambasadorul actual la UNESCO, om care se arată iritat de pretenţiile conaţionalilor săi ca Roşia-Montană să fie inclusă în patrimoniul universal.

Încă nu am terminat cu rubedeniile. Să presupunem – după cum a replicat chiar Traian Băsescu într-un ping-pong verbal cu premierul României – că Victor Ponta ar fi putut ajunge şi el în vizorul SRI. Dar ar fi avut curajul vreun subordonat să prezinte informări domnului George Maior. Iarăşi NU! Pentru că s-ar fi aflat faţă în faţă cu NAŞUL de cununie al lui Victoraş şi al Dacianei! Daciana, fata lui Ilie Sârbu, alt mare doritor să vadă Roşia-Montană măritată cu peţitorul canadian.

Un autentic clan mafiot! Sau, ca să parafrazăm titlul filmului care a câştigat premiile Gopo şi UCIN de anul acesta, „Toată lumea din familia noastră are treabă cu Canada”.

PS: sunt sigur că şi studierea celorlalte nume din diplomaţie legate de Canada (ambasadori, consuli etc.) va duce la concluzii neaşteptate. Îi lăsăm pe cei care au acces la baze de date mai fiabile să se ocupe.