Cei care sunt iniţiaţi cât de cât în sportul cu balonul oval ştiu că în rugby suprizele sunt excluse. De fapt, sunt IM-PO-SI-BI-LE. Echipa României fusese ultima calificată şi asta doar în urma unui baraj. Practic, lupta noastră acolo era (şi este) doar pentru un loc ceva mai depărtat de coada grupei. Ierarhiile sunt foarte clare: grupul pretendentelor la câştigarea Cupei (Franţa, Anglia, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă), grupul ţărilor cu un rugby dezvoltat (Irlanda, Irlanda de Nord, Ţara Galilor, Italia, Argentina, Fidji) şi… restul participantelor la competiţie. Iar acele ţări care lipsesc se poate spune că nici nu contează în lumea rugbyului.
Prin urmare se putea spune că echipa tricoloră era victimă sigură în meciul cu Scoţia. Şi se întărea opinia după desfăşurarea primului sfert de oră din meci (şi primirea a două eseuri). Dar aceste două eseuri mai degrabă pe mâna noastră şi, cu o atitudine mai agresivă, nelăsându-ne pradă emoţiilor de început, stăteam agăţaţi la un punctaj apropiat, primejdios chiar pentru scoţieni, graţie loviturilor de pedeapsă acordate în favoarea României. Şi, uff!, dacă nu ratam atâtea! Dar, treptat-treptat, vechea armă românească – pachetul de înaintare – îşi făcu din ce în ce mai tare prezenţa, pironindu Scoţia în propriul ei teren iar de aici eseul în favoarea României din ultimul minut a fost consecinţa logică.
După pauză, echipa României apăru încă şi mai decisă să întoarcă rezultatul, practicând un joc curajos, fără inhibiţii, pironind echipa scoţiană în jumătatea proprie, apropriindu-ne punct cu punct. Şi, hop!, încă un eseu pentru români. Se făcu egalitate. Veni şi o lovitură de pedeapsă şi… surpriză… România conducea Scoţia cu 24 la 21! Mai erau şase, şapte minute. Orgoliul britanic se deşteptă, românii noştri poate din cauza efortului, poate a unei proaste administrări a jocului în aceste câteva minute, s-au lăsat dominaţi. Scoţia, egală România apoi, într-un singur minut, înscrise două eseuri. Fluier final. 10 puncte distanţă – şi ai noştri pierd oportunitatea câştigării punctului defensiv. Rămâne însă amintirea unui joc superb dus de la egal la egal cu o forţă din cadrul Turneului celor şase naţiuni. Acest lucru este frumos aici: chiar dacă există amărăciune înfrângerii, retina păstrează bucuria jocului.
În urmă cu 4-5 ani se cânta prohodul rugbyului românesc. Ne-am calificat cu foarte mari emoţii la Campionatul Mondial (şi să remarcăm faptul că în acest sport am participat LA TOATE EDIŢIILE). Se pare că a sosit timpul deşteptării. Priviţi mai jos şi felul în care băieţii noştri se dăruiesc total şi la intonarea IMNULUI. S-au dăruit total şi pe teren. Să-i apreciem pentru amândouă lucrurile. E doar începutul? Vom vedea în viitorii douăzeci de ani. Dacă această ramură va fi sprijinită s-ar putea să avem mari bucurii de aici.
Blogul lui Donkeypapuas 