SCRISOARE-BOMBĂ a lui Radu „Naşu” Moraru către George Cristian Maior


Sursa: Radu Moraru

ŞEFUL SRI DĂUNEAZĂ GRAV DEMOCRAŢIEI

Draga George Maior,

 

DEMISIA !

 

In cele ce urmeaza voi folosi probe si daca mai tii un pic la acest neam, la aceasta tara minunata, la SRI si la patriotii care lucreaza acolo dar si in celelalte SERVICII, te rog sa demisionezi si sa pleci din Romania. Esti un om inteligent, cultivat, apreciat si ai multe relatii in USA si probabil in toata lumea, dar cred ca PUTEREA pe care ti-au dat-o americanii, Traian Basescu si patriotii romani TI-A LUAT MINTILE !

 

Ai vrut sa ma “cumperi”, oferindu-mi prin Nutzi (pe atunci erati prieteni) sefia TVR, te-am refuzat. Ai vrut sa ma racolezi si sa ma faci colonel, te-am refuzat. Recunosc, vrajeala ta si a prietenului tau m-a “touchat”, dar am spus NU. Fiindca asta sint eu, un tip liber, nonconformist, nu le am pe astea cu ordine si flotari. Ai picat testul la psihologie! Ai plusat cu grad mai mare si tot te-am refuzat!

 

Din 2010 ma tot vinezi. M-ai eliminat de la B1 TV, m-ai eliminat de la DIGI 24 (10 TV), mi-ai pus talpi la NASUL TV ca cel mai mare dusman de pe acest pamint. De ce bai George?! Ce ti-am facut?! Ti-am ranit orgoliul?! Fiindca in rest, o stiu toti romanii, nu am facut niciun rau acestui neam si nici tarii mele! O iubesc si imi iubesc semenii enorm, d-aia, bai George, emisiunile mele se incheie cu vorba lui tata, “Sa fiti iubiti!” Si de cind tata nu mai e, sa stii ca vars o lacrima pentru fiecare salut catre tara mea. Bai George, tie nu ti-e frica de Dumnezeu, ca al Batrin le vede pe toate si nu esti smecher in fata lui, nimeni nu poate fi!

 

Pina astazi am tacut bai George, ditamai smecherul de la SRI ! Pai tu esti baiatul tatalui tau, bai George, el te-a dus de mina la americani, el te-a facut ce esti astazi! George, eu sint un baiat de cartier, fara proptele, doar ca am avut norocul sa fiu un ziarist liber, bai baiatule, liber de cind fac presa. Intreaba-i pe Cristoiu, Topescu, Sirbu, Oancea, Paunescu, Teszari, pe cine vrei tu.

 

Bai George, tu mi-ai luat B1 si banii pe care i-am investit acolo, ai pus niste “securisti” sa ma rezolve, sa ma urmareasca, m-ai bagat la categoria “eco-anarhisti”! Mai aveai un pic sa ma declari “terorist” sau rusofil, dar n-ai avut curaj, nu te credea nici tatal tau, Liviu Maior, fostul sef de la Cluj al lui Ioan Rus si al “baietilor” de acolo.

 

Bai George, eu sint patriot pe banii mei, am riscat mult pentru tara asta minunata, tu ce ai riscat bai baiatule?! Eu nu am luat bani de la STAT ca tine bai George! Pui de mare smecher si baiat de bani gata care se joaca la nisip cu lopatica cu destinul tarii mele! Bai George, familia mea e plina de patrioti, de la 1918 incoace, nu cred ca te poti lauda prea tare in aceasta privinta!

 

NU AS FI SCRIS NICIODATA aceste rinduri pline de scirba daca nu te bagai in cele mai nenorocite combinatii posibile IMPOTRIVA ROMANILOR !

 

Esti periculos pentru viata mea si a romanilor in general. Cind Gabi Oprea era la Aparare ai avut acces la serviciul secret al Armatei. Cind Ponta (papusa ta) a ajuns premier ai primit cadou Doi si-un sfert, serviciul secret al Ministerului de Interne. Ai SRI-ul pe mina din 2006! Bai George, nici in USA nu exista asa ceva, un politruc care sa aiba 3 servicii secrete sub CUR !

 

Cum iti permiti tu, prin penalul si jegul ala de Ghita-RTV sa santajezi Presedintele Romaniei, politicieni, ziaristi sau ofiteri sub acoperire?! Cum iti permiti bai George sa filezi oameni obisnuiti, sa ma urmaresti pe mine sau pe multi altii?! Cum iti permiti sa racolezi oameni de linga mine pe care sa-i folosesti impotriva mea si a televiziunii libere NASUL TV ?! Cum iti permiti sa implici ofiteri care sa incerce lichidarea NASUL TV ?!

 

Nu ai reusit bai baiatule, te chinui degeaba de atitia ani! Repet, NU AS FI SCRIS aceste rinduri, fiindca “meciul” era intre tine, bai smechere, si mine, un pirlit de om liber.

 

DAR SCRIU ACUM fiindca te implici in modul cel mai grav in firava noastra democratie. Tu crezi ca mai pacalesti pe cineva?! Adica ii arestam pe banditi dar vine Ponta prezidente si ii gratiaza pe toti! Pai bai George, astazi le spun tuturor ca TU esti Ponta, ala e un “nimeni” pe care il controlezi, fiindca la tine sint toate dosarele lui, toate grave, de puscarie!!!

 

Domnule Maior, VALEA ! Ati coordonat cea mai mare frauda electorala din istoria alegerilor prezidentiale, o sa detaliez zilele urmatoare, pentru ca visati bolnav sa fiti viitorul premier si “rege” al Romaniei, sa instaurati un fel de dictatura militara chici. Bai George, cum iti permiti sa pacalesti poporul american promitind ca tu rezolvi Rosia Montana, gazele de sist, orice?! Pai poporul american nu are acceptul nostru si cind va afla ce dezastru ne asteapta daca tu ne vinzi, vine poporul american si iti tunde outzele, daca scapi de poporul roman, ha, ha, ha. Glumesc, romanii nostri sint pasnici, o stii bine fiindca pe asta te bazezi cind tirguiesti Romania.

 

Mr. George, nu stiu citi ziaristi vor avea curajul sa preia aceasta scrisoare, dar sa stii ca de citit o va citi o lume intreaga. Fiindca iti scrie un patriot roman, un ziarist care isi face meseria, in mod onest, de aproape 25 de ani. Pe mine ma cred oamenii, draga George. Cu toate pacatele mele, romanii stiu ca imi iubesc tara si semenii.

 

Fara ura, fara suparare, fara razbunare pentru ce imi faci de atitia ani, DU-TE si ia-l si pe Ponta cu tine, ai aceasta putere, e suficient sa-i faci cu ochiul. Pe Ghita si altii lasa-i in plata DNA-ului. Pleaca George si lasa Romania sa respire! Lasa-ne sa refacem alegerile pe care le-ai fraudat ca sa iesi tu premier. Si sa te uiti la emisiunea de diseara si la urmatoarele emisiuni, te pup.

 

Sa fiti iubiti!
Radu Moraru

„Acoperit” sub proiecţia propriilor temeri


În sfârşit, cineva care realizează absurditatea logicii şchioape a lui musiu Băsescu! Un articol de pe Bursa – chiar dacă vizează altceva – şi preluat de Ziarişti Online remarcă nişte absurdităţi la care se poate ajunge dacă afirmaţiile lui nea Caisă Băsescu ar fi luate de bune. Pentru că era o nerozie presupunerea că un subordonat ajuns decident şi-ar păstra şi vechiul statut de subordonat. Ar însemna ca Hitler sau Napoleon – ca să dau două exemple – odată ajunşi în frunte statului respectiv să rămână (ei! Fuhrerul, respectiv Împăratul) obedienţi sergenţilor care le dădeau ordine! Nerozia este evidentă dar din păcate prinde la o populaţie manelizată politic şi scufundată din ce în ce mai mult în analfabetism. În cazul nostru, al României, un fost subordonat (în orice funcţie ar fi el), odată ajuns Preşedinte devine el cel ce apasă la butoane.
Dar ar fi interesant de văzut ce imbolduri lăuntrice anume l-or fi făcut pe musiu Băsescu să scoată pe goarnă asemenea idioţii. Nu cumva episoade din experienţa proprie l-or fi făcut să-şi proiecteze propriile temeri asupra adversarilor săi politici dacă ţinem cont că există bănuieli temeinice că Traian Băsescu, la Anvers, ar fi fost şi el un „acoperit” în subordonarea lui Silvian Ionescu?

FC Steaua Bucureşti şi Uriaşii care i-au dat strălucirea (Constantin Olteanu, Ion Alecsandrescu, Valentin Ceausescu, Emerich Jenei)


Pesemne din invidie (dar în cazul altora credem că este vorba de pură răutate) apar tot felul de materiale prin presă sau aiurea care ţintesc mereu doar în imaginea Clubului de fotbal FC Steaua Bucureşti. Discursul acestora poate fi rezumat în câteva fraze: cei mai buni jucători din camionat erau forţaţi,din cauza lui Nicoale Ceauşescu, să îmbrace tricoul cu culorile roş-albastre ale Stelei şi din acest motiv a a juns Steaua bucureşti să cucerească Cupa Campionilor Europeni. Elucubraţii ieftine dar în care putem găsi şi un grăunte de bine! Pentru că avem prilejul, din răspunsurile date, să ajungem şi al astfel de articole (pe care le redăm mai jos) care nu numai că dărâmă o serie întreagă de minciuni (aceasta-i adevărata demitizare), dar ajung să şteargă pe jos cu toţi adversarii Stelei de pe gazon, din media sau din tribune.

 

„Ceausescu a castigat CCE” sau „Hai sictir, sobolane!”

Sobolanii arunca cate un zvon in eter, asteptand sa fie preluat, insusit si multiplicat de cei care se simt solidari cu efectul si mesajul, iar nu cu realitatea pe care, chipurile, intentioneaza sa o exprime.

In mod repetat, ciclic, straveziu si palid, dar foarte-foarte insistent, dam peste niste personaje – amuzante in idiotenia lor – parca trase la indigo, prin prapastiile pe care le indruga atat de senin si atat de convinsi.

Clubul Steaua si-a impus o dominatie cvasi-totala, la toate nivelurile de exprimare, in fotbalul romanesc, fiind un etalon la care se raporteaza toti cei care se invart in fenomen.

Principala acuza a sobolanilor (pe langa cunoscute lozinci, precum ciuma rosie, cancerul bolsevic, etc) este legata de teza multiplicata pana la un periculos nivel de asumare al constiintei publice, conform careia „Steaua a fost clubul dictatorului Ceausescu, care dadea o comanda si se executa. A castigat prin abuz si teroare.

Normal c-au luat CCE, in 1986, doar ii ajuta tiranul Ceausescu, care dadea circ poporului, prin Steaua, luau cu forta cei mai buni jucatori! Daca nu era Nicolae Ceausescu, nu mai pupau ei Cupa Campionilor!” 

 

O sa ne oprim la un singur aspect adus in discutie, ca argument recurent, de catre sobolanime. Deci, datorita lui N. Ceausescu (direct sau prin fiul sau), Steaua a avut avantaje (fata de Dinamo sau U.Craiova, spre exemplu), pentru ca:

1. Luau cei mai buni jucatori din Romania.
2. Ii luau prin forta.

Astfel se explica MINUNEA castigarii CCE si a parcursului care a mai adus o finala si o semifinala de CCE, in urmatorii ani. Ceausescu ii forta pe cei mai buni jucatori din Romania sa vina la Steaua

XXX

Helmuth Duckadam: A debutat in A la 19 ani, pentru UTA, la finalul unui sezon in care aradenii picau in B, de pe locul 17. Urmatoarele 2 sezoane avea sa le joace in B, pentru ca sezonul 1981-1982 sa insemne un an in A, la finele caruia UTA avea sa retrogradeze din nou, tot de pe locul 17. Revenit in B, Duckadam a jucat turul pentru UTA, fiind transferat in pauza dintre tur si retur la Steaua, ochit fiind de Ion Alecsandrescu.

Avea 24 de ani, 2 sezoane in care echipa lui retrogradase din A de pe locul 17 si 3 sezoane in divizia B, de unde a fost transferat la Steaua. Vasile Iordache era titular de drept, dar macinat de accidentari si afectiuni, iar Nitu si Lovas nu erau de Steaua.

A fost adus, astfel, ca un concurent pentru rezerva lui Iordache, un portar de B, Helmuth Duckadam.

Stefan Iovan: A debutat la Resita in 1977, la 17 ani. La finele acestui sezon, Resita retrogradat in B, Iovan jucand urmatoarele 2 sezoane in divizia secunda, avand clasari mediocre, locurile 8 si 6. In toamna lui 1980, Costica Toma l-a recomandat „Profesorului” Gheorghe Constantin, care s-a convins de oportunitatea transferului in urma unui amical intre Steaua si nationala de tineret.

Dupa ce Iovan si-a dat acceptul in fata lui Constantin, dupa ce si-a dat acceptul in fata oficialilor Stelei si dupa ce Steaua s-a inteles cu Resita pentru ca, in schimbul lui Fane, Matefi si Aelenei sa se transfere in Valea Domanului, Iovan s-a urcat in tren si-a venit la Bucuresti sa semneze actele.

In acel moment, cei de la Dinamo, care controlau informativ clubul Steaua, au aflat, in urma ascultarii discutiilor din birourile din Plevnei, si si-au trimis omul lor, care l-a asteptat pe Iovan pe peron (in timp ce omul Stelei astepta la intrarea in gara). Acesta nu i-a spus ca este de la Dinamo si l-a deturnat, ducandu-l direct in birourile din Stefan cel Mare. Acolo a fost santajat cu un dosar pentru o inventata nerespectare a termenelor de pensie alimentara pentru un copil nelegitim, pentru a semna cu Dinamo. A promis ca se gandeste pana a doua zi si a taiat-o direct in Ghencea, unde a povestit tot ce s-a intamplat, a semnat actele pe loc si a devenit jucatorul Stelei.

Avea 20 de ani, 7 meciuri in A, venea din B, fusese sechestrat de clubul Dinamo, prin omul care-l luase de la gara si care avea sa ridice fanionul la finala Cupei din 1988, cand Steaua s-a retras din teren. Cel care era angajatul clubului, practic, arbitrul George Ionescu. Acestea sunt fapte!

Miodrag Belodedici: Belo a debutat in B la 16 ani, la Moldova Noua. A fost plimbat pe la Pitesti si Olt, de Ianovschi si Halagian, n-a fost legitimat, insa, la niciuna dintre cele doua echipe si a fost transferat la Steaua, la recomandarea lui Costica Toma si initiativa lui Alecsandrescu. Primul sau antrenor, Olimp Mateescu, avea actele lui Belo. Intre debutul din B din 1980 si legitimarea la Steaua, din 1982, Belo a jucat la Luceafarul, fiind singurul dintre tricolori care nu s-a reintors la clubul de origine, Mateescu (conducatorul clubului) sfatuindu-l sa accepte oferta Stelei.

Astfel, Steaua lua un jucator de 18, care doar ce terminase junioratul, nu fusese retinut nici de Halagian la Olt, nici de Ianovschi la Arges, si jucase cateva meciuri in B. Ca veni vorba de Halagian, cand a ajuns antrenor la Steaua, una din primele masuri pe care a avrut sa o ia acest mare tehnician a fost sa-l imprumute pe Belodedici la Scornicesti. Noroc cu Sfinxul, care i-a spus ca doar peste cadavrul lui se va intampla asa ceva.

Adrian Bumbescu: A debutat la 18 ani, pentru Universitatea Craiova, in A. Intre 1978-1980 a jucat pentru olteni, cucerind eventul (era rezerva de baza, jucand 25 de meciuri in 2 ani). Intre 1980-1982 a jucat la Dinamo, cucerind si aici eventul, jucand 36 de meciuri.

In 1982, la doar 22 de ani, dupa ce castigase 2 eventuri cu 2 echipe echipe diferite, a fost dat afara de Dinamo si trimis la Scornicesti, unde a jucat 2 ani, intre 1982-1984, fiind un fundas de duzina, pentru prima divizie, intr-o echipa mediocra, care termina pe locurile 7 si 10.

De la Scornicesti a fost transferat de Steaua, la recomandarea lui Victor Piturca. Cei de la Dinamo au aflat, si aici, de intentiile Stelei (ascultand, prin tehnica informativa, tot ce se intampla in Ghencea) si, fiindu-le ciuda ca un jucator pe care l-au dat afara va ajunge la Steaua, i-au informat pe cei de la Scornicesti, care-l tineau ascuns. In cele din urma, dupa cateva saptamani de joc de-a soarecele si pisica, Alecsandrescu l-a trimis pe Piturca la Scornicesti, cu o masina particulara, reusind sa-l ia pe Bumbi din praful comunal.

Referitor la Bumbescu, se spune ca a fost adus la Steaua la cererea lui Halgian. Fals!

In mijlocul returului sezonului 1983-1984, Alecsandrescu i-a convocat pe Piturca, Tudorel Stoica si Iordache la o mini-sedinta, cerandu-le sa-i recomande un stoper remarcat de ei. Solicitarea venea in sensul in care, la Pinter se vroia sa se renunte, Florin Marin era batran, iar Tataran era fluctuant. Asadar, decizia de a-l aduce pe Bumbescu a avut loc in aprilie 1984, in urma pledoariei super-convingatoare facuta de Piturca, care-l prezentase ca cel mai bun stoper din fotbalul nostru. E adevarat ca, prin mai-iunie, Halagian l-a inclus pe Bumbi printre cei 4 jucatori pe care ii vroia, dar operatiunea era deja facuta cu o luna inainte, fara nicio contributie a marelui tehnician Armeanu`. De fapt, cand a auzit cine va fi antrenor, Bumbi a vrut sa paraseasca echipa.

Ilie Barbulescu: A debutat la 17 ani si jumatate, in A, pentru Pitesti. Intre 1974 si 1982 joaca la Arges, avand 1 selectie in nationala, in 1979.

La sfarsitul sezonului 1981-1982, cand avea 25 de ani, a fost dat afara de antrenorul Argesului, Nicolae Dobrin, pe motiv ca era expirat, ca fotbalist. Deci, la 25 de ani, a fost dat afara de o echipa aflata pe locul 10, la finele campionatului.

Intre 1982-1984 a jucat la Olt Scornicesti, fiind dat afara si de-acolo, dupa un conflict cu Halagian. Deci, a fost dat afara, la finele turului, de la o echipa care terminase campionatul `83-`84 pe locul 10.

In returul sezonului 1983-1984 a jucat la Petrolul, care a retrogradat in B, de pe locul 17.

Steaua l-a transferat, imediat dupa finalul campionatului, pe Ilie Barbulescu, 27 de ani, de la o echipa de divizia B, cum era retrogradata Petrolul Ploiesti, un jucator care fusese dat afara de la Pitesti, de Dobrin, pentru ca era considerat „terminat” si care fusese fortat sa plece de la Olt dupa un conflict cu Halagian, care-l trimisese la tineret.

Lucian Balan: „Piticul” a fost remarcat de Emerich Jenei si Ion Alecsandrescu, la Baia Mare. Debutase la 19 ani in A, in 1978, pentru baimareni, si jucase doar pentru ei, pana in 1985. Dupa primii 2 ani (`79, `80), cu clasari pe locurile 4 si 5, Baia Mare a terminat pe 17 (in `81), picand in B, stand 2 ani acolo (`82 si `83), promovand si salvandu-se greu de la alta retrogradare, in 1983-1984 (locul 15) si retrogradand, din nou, in sezonul 1984-1985, de pe locul 17.

Cel care l-a convins sa vina la Steaua a fost Victor Stanculescu, fostul sau antrenor de la Baia Mare si secundul lui Jenei. Balan a semnat in iarna lui 1985, dar urma sa vina la Steaua la finele sezonului, in vara. Fusese abordat si de cei de la Dinamo, dar alesese Steaua pentru ca „fusese diferenta mare intre Diaconescu (de la Dinamo n.n. ) si astia”.

Deci, Steaua luase un mijlocas de 27 de ani, care jucase 5 sezoane in A si 2 in B si venea de la o echipa care retrogradase, adica venea de la o echipa de B.

Tudorel Stoica: A debutat in `74, la 20 de ani, in A, la FCM Galati. Pana atunci, jucase 3 ani in B, la CSU si Politehnica Galati. In sezonul 1974-1975, in care a debutat in divizia A, a jucat doar 4 meciuri, FCM Galati retrogadand in divizia B de pe locul 17.

Dupa 4 meciuri in prima divizie, a fost transferat la Steaua, unde a jucat incepand cu sezonul 1975-1976 (16 meciuri si 2 goluri in acest prim an, incununat cu laurii de campion).

Deci, un jucator de 20 ani, cu 4 meciuri in A, cu 3 ani in B, transferat de la o echipa care retrogradase in B de pe locul 17.

Loti Boloni: Un exemplu ideal despre modul in care lucra Steaua. Boloni a fost dorit in repetate randuri de Steaua, dar nu a vrut sa vina in Ghencea. Avea meseria lui, de stomatolog, nu voia sa paraseasca Targu Mures si a refuzat, fara sa i se intample nimic, fara a se incerca sa fie obligat in nici un fel. „Uite la bozgorul asta, n-a vrut sa vina, n-a venit. Si mai zice lumea ca-i luam cu forta”, ii spunea Olteanu lui Halagian, cand acesta l-a nominalizat pe targ-muresean intre cei 4 jucatori pe care-i vroia la Steaua.

Aici este, in realitate, singurul merit al lui Halagian, la crearea marii echipe: ca l-a convins pe Boloni sa vina la Steaua. Halagian a stiut cum sa-l abordeze, din aproape in aproape, si l-a facut pe Boloni sa semneze. Era un jucator urias, avea 31 de ani, 79 de selectii si 18 goluri la nationala. La ASA Targu Mures jucase 14 sezoane, dar, in afara unui loc 2 si unui loc 3, clasarile au fost submediocre si proaste (locul 8, locul 9, 3 locuri 12, locul 13, locul 14, 2 locuri 15). In ultimul sezon, ASA terminase pe 14, salvandu-se greu de la retrogradare.

Pe langa argumentul sportiv, Boloni a venit la Steaua, pentru ca i se acceptasera niste conditii absolut exceptionale, nemaintalnite pana atunci:

1. sa i se amenajeze un cabinet stomatologic de ultima generatie, la stadion, si sa fie detasat ca medic in Bucuresti.
2. sa i se dea un ARO (adica 300 de mii de lei)
3. sa i se rezolve un transfer al sotiei, care era actrita la Teatrul Maghiar din Cluj.
4. si cel mai important: intelegerea sa fie valabila doar pentru un an, la finele caruia sa i se elibereze actele pentru plecarea definitiva in Ungaria.

Mihai Majearu: In divizia A a debutat la 19 de ani, in 1979, dupa ce jucase 2 sezoane in B. In sezonul 1979-1980 termina pe 14, cu FCM Galati, iar in sezonul urmator, 1981-1982, retrogradeaza in B, de pe ultimul loc, 18.

Este transferat la Steaua din postura de jucator de divizia B. Avea 21 de ani, 2 sezoane in A, 2 glorioase in B si perspectiva inca unui an la matineu.

Fusese debutat, in B, la Galati, pe cand avea 17 ani, de catre „Profesorul” Constantin, care era antrenor la galateni si care-l recomandase. Pisti Kovacs i-a pus, si el, o vorba buna, dupa evolutia dintr-un amical disputat intre selectionata de tineret si cea de seniori.

Majearu ramasese la Galati, cu perspectiva chinului din B, in conditiile in care, in aceeasi vara, Dinamo alesese pe spranceana din lotul galatean si ii transferase pe colegii sai „mai buni”, Orac si Vlad.

Gabi Balint: A fost transferat de Steaua in iarna lui 1981. A debutat in divizia A la 18 ani si jumatate, la Steaua, in 7 iunie 1981.

Balint era din Sangeorz-Bai, tatal sau fiind fermentul care tinea echipa in divizia C. Astfel, Gabi a debutat la 15 ani neimpliniti in C, la seniori. Intre timp, ajunsese la Gloria Bistrita, in B si fusese remarcat la Luceafarul, unde facea parte din generatia terminala in 1981.

Balint a fost transferat de catre Ion Alecsandrescu, care are unica paternitate pe descoperire. Initial, contractase un amical Steaua-Luceafarul pentru a-l urmari pe fundasul stanga Curtean (la recomandarea insistenta a lui Costica Toma), dar Balint i-a sarit in ochi Sfinxului, care, prin Gheorghe Constantin, l-a convins imediat pe tatal lui Balint (mare admirator al CCA-ului) sa-l lase la Steaua. In iarna lui 1981 s-au semnat actele, iar Gabi s-a prezentat in vara la echipa, Padureanu intelegandu-se cu Alecsandrescu pentru transfer.

Deci, alt jucator de divizia B.

Marius Lacatus: A debutat la 18 ani neimpliniti, in A, pentru Brasov. In sezonul 1981-1982, a jucat 11 meciuri, terminand pe 11, iar in sezonul 1982-1983 a jucat 34 de meciuri, Brasovul retrogradand in B, de pe locul 15.

Mai mult, cand Laca avea 17 ani, Dinamo comandase un amical cu „Stegarii”, doar pentru a-l vedea pe Marius. Atunci, generalul Diaconescu a spus ca žjucatorii ca asta nu vor juca niciodata la Dinamo. Dupa ce ca nu stie nimic, mai e si nesimtit.

Deci, Marius Lacatus, jucator de echipa retrogradata si refuzat de Dinamo.

Si transferat cu mari peripetii, tupeul lui Mitica Dragomir manifestandu-se puternic in fata unora care, chipurile, comandau tot. Generalul Victor Stanculescu a fost unul dintre cei care a negociat cu Dragomir transferul lui Laca, fiind dovada vie a metodelor folosite de Steaua.

Victor Piturca: A debutat la 19 ani, in 1975 in A, la U. Craiova, unde-si facuse junioratul. Intre `75-`77 a jucat 8 meciuri pentru Universitatea, fara a marca. Intre 1977-1978 joaca la Pandurii, in B, retrogradand in C. Intre 1978-1979 joaca la Turnu-Severin, in B, retrogradand, si aici, in C. Revine in A la 24 de ani, jucand intre 1979-1983 la Olt Scornicesti, inscriind 28 de goluri in 4 sezoane, terminand pe locul 4, 7 (in doua randuri) si 13.

Nu a jucat la vreun lot national, de juniori, tineret, olimpic sau de seniori. Era un jucator mediu de prima divizie, in varsta de 27 de ani impliniti, in momentul in care a fost a transferat la Steaua. Transferul lui Piti a fost facut la recomandarea si insistenta lui Jenei, care aprecia calitatile tehnice si tactice ale varfului oltean, spre indoiala lui Alecsandrescu, care nu era convins, prin faptul ca nouarul ochit de Jenei nu prea avea viteza.

Transferul a fost fortat de Victor Piturca, care vroia cu orice pret sa joace la o echipa mare, replicandu-i lui Halagian ca nu-l intereseaza banii, cand acesta ii spuse ca nu va mai castiga in Ghencea banii de la Scornicesti.

Deci, Piturca, un jucator mediu de A, cu 8 meciuri in prima divizie la 23 de ani, cu 28 de goluri in cariera, trecut de 27 de ani, dat afara de Craiova si neremarcat de nimeni.

Marin Radu II: A fost unul din cele doar 2 transferuri „mari” ale Stelei. „Sarpele” era un jucator consacrat la nivelul primei divizii. Campion cu Argesul, de 2 ori golgheter al primei divizii, de 5 ori participant in cupele europene. Avea 155 de goluri in 276 de meciuri, in acel moment.

Intre 1974-1983 jucase la Arges, in aceasta perioada consumandu-si gloria personala maxima, punctata de doar 7 meciuri in 7 ani, la nationala, ultimul in `82, penultimul in `79. Radu II nu era jucator de nationala, ci doar un excelent speculant, la nivelul primei divizii. De la Pitesti a plecat la Olt, marcand 8 goluri in 16 meciuri in sezonul 1983-1984. A venit de la Scornicesti la inceputul sezonului 1984-1985, la varsta de 29 de ani neimpliniti, la cererea expresa a lui Halagian, care avea dezlegarea lui in alb.

Radu II era un nume mare la nivel de prima divizie, dar era aflat in regres. A ajuns la Steaua la initiativa lui Halagian, care avea dezlegarea in alb, dupa multe peripetii reusind sa evadeze din Scornicesti. Cei de la Olt l-au primit pe Viorel Turcu la schimb.

De remarcat ca, si in acest caz, Dinamo a facut mari nenorociri. Dupa ce-a aflat de intentia Stelei, i-a anuntat pe cei de la Olt, care nu vroiau in ruptul capului sa-i dea drumul lui Radu II. Dupa ce transferul s-a perfectat, cu mari greutati, jegurile dinamoviste i-au fabricat lui Radu II un dosar, cum ca ar avea rude in strainatate si intentioneaza sa rama acolo, dupa unele informatii. Familia lui Radu II era una de tarani cooperatisti, nici gand sa aiba pe cineva afara si nici gand ca Marin sa ramana peste granite, mai ales ca avea un copil mic.

Dosarul fusese fabricat de Dinamo, pentru ca Securitatea dadea avizul pentru deplasarile in strainatate, pentru obtinerea vizei si eliberarea pasaportului. Daca erau informatii ca nu respectivul nu e in regula, nu se dadea avizul. Tocmai pentru ca Dinamo erau speriati de „lovitura” data de Steaua, au lucrat cu armele lor mizerabile, pentru a crea probleme prin faptul ca „Sarpele” nu putea participa la turneul de pregatire din strainatate, in Olanda de data asta. Pana la urma, Radu II a fost facut capitan de armata si, astfel, a scapat de manevrele specifice facute de securistii si militienii din „Groapa”.

Stefan Petcu: a venit la Steaua la inceputul sezonului 1983-1984, de la FC Constanta, care retrograde in B, de pe ultimul loc. Avea 28 de ani impliniti, debutase in `75 in prima divizie, jucase 3 ani in B, nu jucase pe la nici un lot national, niciodata. Avea sa joace 2 sezoane pline, la Steaua, 1983-1985, in care si-a adus o contributie importanta (50 meciuri, 10 goluri), in sezonul 1985-1986 jucand doar 4 meciuri (1 gol), parasind Steaua, in urma unui scandal-monstru.

Ar fi fost in lotul Sevilla si a fost inca un jucator transferat de la o retrogradata.

Dumitru Stangaciu: Dupa ce a debutat in A la 19 ani, in martie 1983, aparand in 5 meciuri, in sezonul in care Brasov a retrogradat, a fost transferat la Steaua in urma evolutiilor avute in divizia B in sezonul 1983-1984.

Incepand cu sezonul 1984-1985, a fost portarul Stelei, timp de 11 sezoane. A venit la Steaua ca urmare a recomanadarii facute de Costica Toma lui Alecsandrescu. In plus, la transferul lui Lacatus la Steaua, clubul militar se angajase sa-l dea la schimb pe Iordache, la o data nedeterminata, in urma evenimtelor de atunci. Ca urmare a epurarii lui Halagian, Iordache a fost trimis la Brasov, de unde a fost adus Dan Stangaciu, din B.

Anton Weissenbacher: A debutat in 1983, la 18 ani, in A, la Baia Mare. La sfarsitul lui 1984-1985, Baia Mare retrogradeaza in B, de pe locul 17, Toni fiind transferat la Steaua, la varsta de 20 de ani de la o retrogradata. A jucat doar 2 sezoane, fiind cedat la Craiova la finele lui 1986-1987. A ars foarte repede.

Constantin Pistol: a fost adus imprumut sa suplineasca numeric subtirimea lotului, de la Oradea, in iarna lui 1986. Era tanar, avand 19-20 de ani. A fost introdus pe finalul a 4 partide, in campionat, fara a se impune. Imediat dupa Sevilla a fost cedat, avand o cariera mediocra la nivelul primei divizii, la echipe ca Farul, Oradea, National.

XXX

Tragand linie, din analiza lotului pentru meciul cu Barcelona, din 7 mai 1986, incluzandu-l pe suspendatul Tudorel Stoica, reies urmatoarele concluzii:

Deci, Duckadam – Iovan, Belodedici, Bumbescu, Barbulescu – Balan, Boloni, Balint, Majearu – Lacatus, Piturca, cu rezervele Stangaciu, Weissenbacher, Radu II, Pistol si Iordanescu. In total au fost 16 jucatori, excluzandu-l pe Iordanescu si incluzandu-l pe Stoica. Mai poate intra in argumentatie Fane Petcu, care a inceput campania, dar n-a terminat-o.

Din acesti 16 jucatori care au format lotul Stelei la cea mai mare performanta din istoria fotbalului romanesc, se naste urmatoare realitate:

5 jucatori au fost transferati de la echipe din divizia B: Duckadam, Stangaciu, Iovan, Belodedici si Balint.

8 jucatori au fost transferati de la echipe care, in acel sezon, au retrogradat in divizia B: Barbulescu, Balan, Stoica, Lacatus, Petcu, Majearu, Weissenbacher, Balan.

2 jucatori au fost nume importante: Radu II si (mai ales) Boloni.

3 jucatori au fost dati afara de altii: Bumbescu (de Dinamo), Barbulescu (de Arges) si Piturca (de U. Craiova)

1 jucator de la Sevilla nu mai jucase fotbal de 3 ani: Iordanescu

XXX

In concluzie, cei care spun ca Steaua nu merita gloria castigarii CCE pentru ca N. Ceausescu era un dictator care a provocat performanta discretionar, prin metode tiranice, prin faptul ca ii forta pe cei mai buni jucatori din Romania sa semneze cu echipa militara, au dreptate.

Atata doar ca pe Nicolae Ceausescu nu-l interesa sportul, nu s-a implicat niciodata, dupa `60, si a permis ca generatia anilor `70 a Stelei sa se iroseasca in mize mici, precum vanzarea meciurilor, pentru bani, motiv pentru care s-au pierdut 2 campionate si s-au ratat vreo 4.

Steaua era atat de favorizata incat Dinamo stia tot ce se intampla in Ghencea, Bumbescu, Radu II si Iovan suferind incercari directe de deturnare. Mai mult, faptul ca tatal lui Stoica era retinut inaintea fiecarui meci, pana prin `84, spune totul despre raportul de forte.

In final, argumentatia suprema a sobolanilor: Luau cei mai buni jucatori cu forta, de-aia au castigat, este corecta in totalitate, atat doar ca nu erau cei mai buni jucatori si nici nu erau luati cu forta. Niciunul!

Steaua a dominat fotbalul european in urma rezultatelor venite ca o consecinta directa a unor principii care au dirijat activitatea clubului.

Patru oameni – Constantin Olteanu, Ion Alecsandrescu, Valentin Ceausescu si Emerich Jenei – sunt principalii exponenti (la nivelul si domeniul lor de competenta) ai modului de a intelege fotbalul, care a produs Marea Steaua, adica rezultatul din 7 mai 1986, de la Sevilla.

Precedati de membrii notorii ai CCA si urmati de Iordanescu, Gavrila, Gatu sau Otelea, cei patru uriasi au creat stralucirea Stelei Moderne, ca o consecinta nemijlocita a unor principii de viata, exprimate prin Oameni si tutelate prin Institutie.

Restul sunt minciuni, falsuri si calomnii.

Metode prin care sobolanimea incearca a exista in fata unei MINUNI, prin unica legatura ce se poate lega: Un scuipat in ochi si un hai sictir, sobolane - – dinspre noi spre ei, de fiecare data cand isi mai ridica raturile naclaite de frustrare si neputinta, spre a spurca, sub orice pretext, perfectiunea unei Pasari Maiastre.

Mythbusters

 

SURSA: http://www.fcsteaua.ro/index/section/articles/article/23118/

 

Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a treia


În anul de graţie 2007 Bartolomeu Anania avea 86 de ani. La Revoluţie, în 1989, împlinise 68. Ambele cifre reprezintă vârste venerabile. Şi această maiestate dată de numărul anilor ar fi trebuit, poate, să-l facă pe autor să nu-şi considere potenţialii cititori drept tâmpiţi. Mai ales că după 17 ani de la evenimentele revoluţionare multe din intoxicările produse de „emanaţi” nu mai puteau fi susţinute fără ruşine. Culmea este cî însuţi autorul ironizează, oarecum, anumite teze (precum stă cazul cu activitatea „teroriştilor” invocaţi de Iliescu şi ai lui) pentru că, la câteva pagini distanţă, să facă trimitere – cât se poate de senin – la aceeaşi situaţie mai înainte ironizată. Ciudat ni se pare că tocmai aceste pagini din activitatea „revoluţionară” (cu iz pucist-bisericesc) a călugărului-scriitor (pagini din care vom cita pe larg în cele ce urmează) au fost evitate în cometariile celor ce au recenzat volumul!

 

„La 20 decembrie [1989] mi-a trimis maşina [Teoctist] să mă aducă la Patriarhie cu manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul vicar Roman Stanciu, dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre finalizare înainte de a merge la tipar. În acea zi venise din străinătate mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de patriarh. Pe drum. şoferul Costel Calapod ţinea deschis aparatul de radio, care transmitea necontenit ştiri asupa gravelor evenimente din Bucureşti. La un moment dat a exclamat: – Gata, s-au dus dracului!..” (p. 666 – sic!)

Radioul transmitea necontenit ştiri? Evenimente grave în Bucureşti!? Pe 20 decembrie! Ce tot vorbeşte omul acesta? La Bucureşti abia din 21 va începe vâltoarea. Dar să admitem că este vgorba de o confuzie şi Anania o fi vrut să vorbească despre Timişoara. Dar „transmiterea necontenită de ştiri” – aceea o fi fost şi ea, însă la „Europa liberă” (post de radio care nu putea fi recepţionat de un aparat instalat la bordul autoturismului), pentru că pe postul naţional de radio se difuzau în acea dată (miercuri, 20 decembrie) cel mult reportaje de la întâlnirile din fabrici unde erau înfieraţi „huliganii de la Timişoara”. Dacă nu mă înşeală memoria, aceste materiale propagandistice fuseseră difuate abia după intervenţia televizată a lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie, după revenirea din Iran.

Dar şirul de adevăruri şi minciună difuzate în doze variabile abia de aici încolo se revarsă. Bartolomeu Anania, deşi cu locuinţa aproape de centru, refuză să participe la mişcarea de massă din ziua de 22 decembrie, atât din cauza unor dureri lombo-sciatice, cât şi pentru că „ar fi compromis revoluţia” dacă ar fi fost văzut pe stradă un fost legionar ca el (p. 667) alături de protestatari. În schimb nu-şi refuză ironii la adresa lui Patriarhului: „pe micul ecran l-am văzut pe patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu izbutea să fie decât rictus.”

Dar să nu credeţi că era convins că ceea ce se întâmpla era cu adevărat un act revoluţionar. Nu! Abia apariţia cu caracter epifanic a lui… Andrei Pleşu la televizor i-a deschis ochii şi l-a convins că ceea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară era o schimbare de direcţie radicală: „Adoua zi [27 decembrie], în faţa televizorului meu, aveam să aflu că Pleşu devenise ministru al Culturii şi că Şora conducea Ministerul Învăţământului, ceea ce însemna că în România se produsese, într-adevăr, o Revoluţie. Atunci am simţit nevoia să mă rog pentru Biserica noastră şi să mă gândesc la ce-aş putea eu face pentru ea, dar fără să mă las târât în ispită.” (p. 668)

Adică i s-o fi pus pata chiar atunci de un mic puci bisericesc? Dacă urmărim transformarea vorbelor în fapte (bazându-ne doar pe naraţiunea autorului) cam aşa pare!

– în seara de 31 decembrie slujeşte privegherea de Anul Nou la mânăstirea Văratec

– în după-amiaza zilei de 1 ianuarie primeşte o delegaţie care-i propune scaunul de mitropolit al Moldovei

– pe 2 ianuarie pleacă la Bucureşti unde „seara, telefoanele mă informau că BBC-ul difuzase un interviu cu Teodor Baconsky, în care acesta îmi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei… (Pe Doru avea să-l ia Pleşu sub aripa lui, numindu-l director în Ministerul Culturii, după care îi va obţine o bursă la Sorbona.)”

Stop! Până acum s-au vehiculat trei nume: Bartolomeu Anania (ieromonah şi arhimandrit), Teodor Baconsky (laic), Andrei Pleşu (laic şi el) – toţi trei fără funcţii ierarhice în Biserică.

Revenim. Ce îl împiedica să accepte? Păi reticenţa venea din faptul că o asemenea numire ar fi urmat să fie făcută de o Adunare Eparhială „învechită în rele”, asta deşi un episcop ortodox este, de regulă, ales de către Sfântul Sinod!:

„În ziua următoare [3 ianuarie] m’am pomenit la mine cu Doru Baconsky şi Virgil Codarcea, care m’au luat pe sus cu ei la Patriarhie, unde avea loc o şedinţă extraordinară a Sfântului Sinod. Am refuzat să intru în sală, Doru a trimis pe cineva să-l anunţe pe patriarh, Teoctist a ieşit pentru o foarte scurtă întrevedere, pe coridor, în care m’a informat că Mazilu primise un memoriu de la ieşeni şi că îşi dăduse acordul [?! Cu care drept? De emanat? – Nota mea], aşa că să mă pregătesc pentru alegere. I-am replicat că nu mă pot constitui în candidat şi, ca să-l descurajez, am invocat procedura: În condiţii de libertate, un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oamenii vechi [!? – nota mea], ajunşi acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale şi alegerea alteia, noi, precum şi constituirea unui  nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile şi înnoiri în Sfântul Sinod!”

Iar punerea în aplicare a declaratului program expus deschis în faţa Patriarhului Teoctist îşi urmează parcursul la o etapă superioară: aceea a organizării într-o grupare capabilă să pună presiune asupra ierarhiei bisericeşti oficiale, şi acesta a fost „Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii”, un autentic GDS eclesial. Paralela nu este forţată dacă ţinem cont că EXACT în aceeaşi perioadă de timp se forma, cu sprijinul lui Silviu Brucan şi… Andrei Pleşu, celebrul GDS („Grupul pentru Dialog Social”).

„În seara zilei de 8 ianuarie i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea [actualul patriarh – nota mea], Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul [de a face ceva pentru viaţa Bisericii] şi cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu (cu care eu am vorbit, pe loc, la telefon). Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult.

A doua zi (dată memorabilă, 9 ianuarie 1990), spre seară, eram acasă la Pleşu, dar soţia sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon şi să-l aşteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puţin, reţinut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de aşteptare, analizând noi demoralizarea patriarhului, panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât va considera că e nevoie. Atunci, în ceasul acela de aşteptare în casa lui Andrei Pleşu, a luat fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de către Doru, care se pricepe de minune.

Pleşu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu de existenţa noastră, înainte de a se răspândi cumva zvonul că am fi cine ştie ce organizaţie subversivă, contrarevoluţionară… [?! – nota mea]

A doua zi [10 ianuarie], după ce am ieşit de la Mazilu (care a salutat înfiinţarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care ştiam că se află în Bucureşti pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii.”

 

Iarăşi punem un stop! La grupul de nume pomenit anterior (Anania, Baconsky, Pleşu) se mai adaugă câteva (Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş, preotul Toader Crâşmariu) cu care întregim gruparea ce se erija în reprezentanta doleanţelor întregii Biserici. Aceştia sunt iniţiatorii! Restul persoanelor sunt culese pe drum şi, interesant, acelea folosesc drept faţadă! Pentru început, gruparea se afla în subordonarea lui Dumitru Mazilu din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Grupul se prezintă în faţa Sinodului („sinodali aproape speriaţi”), îşi exprimă viziunea şi… are parte la rându-i de o surpriză: „Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) […] sunt gata să se retragă imediat. […]

Pe noi ne-a speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu trebuie să creeze un vid de autoritate [deci o criză canonică ar fi fost doar un vid de autoritate? – nota mea], că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu fie afectate.” (p. 667 – 671)

Apoi, în cadrul naraţiunii memorialistice, Valeriu Anania se foloseşte de un truc pentru a fragmenta desfăşurarea firească a cronologiei evenimentelor şi, prin aceasta, contribuind la diminuarea impactului negativ pe care l-ar avea istorisirea asupra imaginii scriitorului. Abate atenţia prin divagaţii asupra importantului rol pe care îl va juca Grupul de Reflecţie în următorii ani prin contribuţiile sale la luarea unor decizii cu impact asupra credincioşilor. Dar aici, pe blog, repunem lucrurile în făgaşul normal, chiar dacă acest lucru înseamnă să sărim înainte şi înapoi de-a lungul paginilor.

„Memoria mea se întoarce acum la data de 12 ianuarie 1990, care fusese decretată zi de doliu naţional în memoria tinerilor ucişi la Revoluţie, rânduindu-se şi o slujbă de pomenire în catedrala patriarhală. În dimineaţa acelei zile, Petre Mihai Băcanu a publicat în România liberă un scurt articol în care îl soma pe Teoctist să nu îndrăznească a sluji la parastas, opinând că slujba ar trebui oficiată de doi clerici care au trecut prin închisorile comuniste.” (p. 674 – 675)

„Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 [1990, evident – nota mea] în ziarul România liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a pus la dispoziţie pe toată durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat săptămânal articole şi meditaţii.” (p. 671)

„În după-amiaza zilei de Duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi ne-a confiat gândul de a se retrage. […]

 

A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist. Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească.

 

În aceeaşi seară, patriarhul m’a invitat la cină şi, la sfârşit, m’a luat de-o parte şi mi-a spus că joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere.

 

De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în acelaşi aer plutea oarecum şi numele meu ca posibil succesor, şi aşa m’am pomenit că mi se solicită interviuri. […]

 

În paralel, se crease o mişcare a unor preoţi din Bucureşti şi Buzău, care cerea înfiinţarea unei Conferinţe Naţionale a Preoţilor. În frunte se afla un foarte năbădăios preot anume Niculce, ambiţios „revoluţionar” [Se vede că numai aleşii aveau voie să aiibe comportamente revoluţionare! – nota mea], violent, căruia i se părea că existenţa Grupului de reflecţie îi încurca lui nişte socoteli. [Sau era viceversa, adică Conferinţa Naţională a Preoţilor încurca aranjamentele Grupului? – nota mea] M’am pomenit cu el faţă’n faţă, s’a răţoit la mine şi mi-a pus pumnul sub bărbie…

Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră primiţi la patriarh. [Or fi fost aceiaşi studenţi care dăduseră cu bocancii în uşa cancelariei patriarhale alături de Vasile Răducă? – nota mea] În aceeaşi zi, Teoctist m’a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm.” […]

 

Joi, 18 ianuarie, la ora 13.40, un telefon de la Doru Baconsky: În şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a prezentat demisia. De asemenea, apiscopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia. În faţă, 100 – 150 de preoţi turbulenţi. [Oare? – nota mea] […]

 

În seara aceleiaşi zile, la ora 22.30, un telefon de la o secretară de cabinet de la Palatul Victoria:

– Domnul Gelu Voican Voiculescu, vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, doreşte să vă vadă urgent.

– Bine, pot veni mâine în cursul dimineţii. Spuneţi-mi la ce oră.

– Nu mâine, ci acum. […]

La etaj [la Palatul Victoria], întrun hol spaţios, populat – la ora aceea! – cu zeci de persoane, m’a întâmpinat un domn în uniformă de magistrat militar, care m’a salutat, mi-a strâns mâna şi m’a condus în biroul domnului vicepreşedinte.

 

Acesta m’a primit afabil, mi-a amintit că ne cunoscuserăm cândva în casa parohială a bisericii Amzei, m’am făcut, din politeţe, că-mi aduc aminte, m’a poftit pe un scaun lângă o masă simplă, pe care se aflau o sticlă de vin şi două pahare. Un pat de campanie, cu pătură cazonă, indica faptul că încăperea era, în acelaşi timp, birou şi cameră de dormit. Pe un raft, câteva cărţi ale lui René Guénon [îşi adusese biblioteca personală la Guvern sau e fabulaţie literară cu rol de a impresiona cititorul? – nota mea]. Telefoanele sunau din cinci în cinci minute, amfitrionul răspundea scurt, milităreşte, cerea un amănunt, o identitate, înţelegeam că e vorba de terorişti semnalaţi în cutare sau cu tare punct [„teroriştii” activau încă pe 18 ianuarie sau fabulaţia literară acţiona în continuare? – nota mea]. Voiculescu mi-a explicat că, la vârf, el avea în seamă Armata [nu Nicolae Militaru? – nota mea], Securitatea şi Cultele.

În această ultimă calitate mi-a făcut cunoscut că, imediat după ce s-a ştiut de retragerea patriarhului Teoctist, conducerea FSN s’a întrunit de urgenţă, aluat cazul în dezbatere şi a hotărât că succesorul nu poate fi altul decât părintele Anania, cunoscut prin… bla-bla-bla…” (p. 675 – 677)

Dar Bartolomeu Anania refuză, după cum prezintă lucrurile, şi, drept urmare Gupul (!) trece la căutarea unui candidat pentru patriarhat, numele făcut să circule fiind al părintelui Cleopa (p. 678 – 679). Una din momelile în încercarea de a-l convinge (cel puţin aşa mi se înfăţişează mie din cele relatate de Anania) a fost lansarea unor zvonuri sub pretenţia de adevăruri puse sub semnătura părintelui Stăniloae: „catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală; nebunia de la Vladimireşti, cu reîncarnările budiste, care ne scoate sin creştinism, câştigă teren” (p. 679-680 – scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae către părintele Ilie Cleopa dar expediată prin intermediul părintelui Anania; cât de reală o fi fost spistola în chestiune ori dacă nu cumva dogmatisul fusese intoxicat mediatic la rândul său, acestea sunt chestiuni care rămân în suspensie).

Ori, în acest timp de anarhie bine dirijată, avea loc o lansare fulgerătoare pe treptele ierarhiei bisericeşti; Daniel Ciobotea! La 4 martie era instalat ca episcop vicar al Mitropoliei Banatului (p.681) pentru ca tei luni mai târziu, pa 7 iunie, să fie ales Mitropolitul Moldovei (p. 688)

„Candidaturi oficiale nu existau, dar nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, îşi considera drumul deschis, avea destui oameni de partea lui, unii cumpăraţi cu bani buni sau cadouri [„calomniază, calomniază…” – nota mea], după un obicei mai vechi, şi se spunea că chiar îşi făcuse cărţi de vizită anticipative. Argumentul său forte era acela că, basarabean fiind, va avea un acces direct la românii de peste Prut… etc. etc.” (p. 686)

Interesante aceste invective cu care-şi gratulează adversarii. Le vom reîntâlni! Înn paginile de Jurnal publicate nu demult (uite cum le potriveşte Dumnezeu!) de către Răzvan Codrescu, un adulator al răposatului ierarh de la Cluj, se redă atnosfera încinsă prilejuită de alegerea lui Laureţiu Streza ca mitropolit al Transilvaniei: „3 noiembrie, Bucureşti – Azi, Colegiul Electoral Bisericesc. Prin majoritate de voturi în cel de al doilea scrutin, Episcopul Laurenţiu Streza a devenit noul Mitropolit al Ardealului. Eu, pornind de la fişa postului, am votat pentru Arhiepiscopul Andrei, încredinţat fiind că nu el are nevoie de o Mitropolie, ci Ardealul are nevoie de un om. Dar nu de asta sunt profund întristat, ci de altceva. În legislaţiile civile se poate întâmpla ca nu tot ceea ce este legal să fie şi moral. Iată însă că faptul acesta a pătruns, cu brutalitate, şi în viaţa noastră bisericească. Consider că alegerea de azi a fost legală prin procedură, dar profund imorală prin ceea ce a precedat-o. Nu curriculum vitae al fiecăruia din cei doi candidaţi, trimis din vreme alegătorilor, a contat şi învins, aşa cum ar fi fost normal, ci o vastă şi deşănţată „campanie electorală” în stilul şi cu implicarea politicianismului vulgar şi agresiv, din care nu au lipsit presiunile, clientelismul, ofertele şi ameninţările subterane, agitaţia şi propaganda prin mass-media, atacurile la persoană, calomnia, injuria şi – vai! – chiar şi tentativa de asasinare morală a contracandidatului. Pare a fi o nenorocită premieră în istoria Bisericii noastre şi e de aşteptat ca Sfântul Sinod, prin noul Statut, s’o reducă la un nefericit unicat.”

 

Dar nu vi se pare şi mai interesant modul în care acel pomenit „acces direct” a fost înlăturat? Oare pe cine neliniştea?

Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a doua


Intrăm apoi în prezentarea strânselor relaţii cu patriarhul Justinian Marina, a cărui mână dreaptă se tot prezintă a fi fost. Dar, din tot ceea ce ne arată însuşi autorul, reiese că Patriarhul mai degrabă îi tot ooferea posturi a căror finalitate ar fi fost… îndepărtarea de persoana Întâi Stătătorului!

Legat de perioada detenţiei, nu putem să nu băgăm de seamă uşurinţa cu care Bartolomeu Anania aruncă în derizoriu procesul „reeducării”, ca un soi de cursuri de învăţământ politic carceral, minimizând procedura şi efectele. Dar atenţie! Nici să nu se confunde  – după cum fac unii în mod voit – cu reeducarea satanic-criminală de la Piteşti!

Şi, la mai puţin de un an de zile de la eliberarea din puşcărie, aceleaşi autorităţi care l-au anchetat şi condamnat îi dau verde pentru VIZA DE AMERICA! Bun venit, libertate! Rămas bun celei dintâi părţi a Memoriilor!

O activitate în America ce constituie subiectul a 90% din conţinutul celei de-a doua părţi a confesiunilor. Cei 11 ani (1965 – 1976) petrecuţi în slujba Episcopiei Misionare ortodoxe Române din America sunt sintetizaţi prin prezentarea unor medalioane biografice, pe nararea acţiunilor din jurul a varii evenimente, pe inserarea unui consistent fragment de jurnal literar şi pe etalarea din plin a egoului autorului. Numai Bartolomeu Anania face, numai el gândeşte, numai cuvioşia sa acţionează. Dar şi pentru acest segment temporal se ivesc oarecari nelămuriri:

 

– Anania afirmă că l-a surprins reţeinerea sa în ţară, după cei 11 ani petrecuţi în SUA. Dar prima parte memorialistică fusese scrisă „în grabă” în 1974, atunci când auzise că Patriarhul Justinian urma să-l recheme în ţară (p. 606).

 

– Apoi, nu înţelegem de ce tocmai acest personaj care se bătea cu pumnul în piept când amintea de acţiunile sale din Clujul anului 1946, deci de ce tocmai el refuză să acorde sprijin pentru contracararea propagandei revozioniste a Ungariei din America.

 

– Legat de punctul anterior, pretextele sale erau legate de prezumţia că activitatea proromânească ar fi alertat FBI-ul (p. 613-614). Numai că de vreme ce era atât de grijuliu să nu intre în vizorul FBI, atunci de ce îşi petrecea veacul în pustietatea (p. 599) din rezervaţiile statului Michigan? Ca scriitor ce avea nevoie de linişte! Da, îl credem pe cuvânt!

 

– În toată perioada (o reamintim: 1965-1976) Bartolomeu Anania, cetăţean al ROMÂNIEI SOCIALISTE, rezident în SUA, peregrina fără oprelişti – ca orice compatriot de-al său – pe întinsul Occidentului şi nu numai. Privilegiul a luat sfârşit în 1976 printr-o acţiune prezentată de călugărul(?)-scriitor ca fiind o veritabilă reţinere, ca o adevărată arestare doar în virtutea faptului că fusese redus la stadiul de simplu român. Nu înţelegem cum fostul deţinut Anania era în stare să pună semnul egalităţii între cele două situaţii! („Mi-a spus răspicat [Nenciu*] că nu am voie să părăsesc ţara. Aşadar sunt reţinut!”). de unde ajungem al altă întrebare: dar de ce tocmai personalitatea care făcea caz de o eventuală anchetă din partea FBI nu se îngrijise în toţi cei unsprezece ani să obţină şi cetăţenia americană, de vreme ce nu îi mai plăcea comportamentul autorităţilor comuniste? Să ne reamintim că marea majoritate a românilor – chiar şi în perioada liberalizării – nu ştia ce este acela paşaport?  Şi cu toate acestea Bartolomeu Anania, rezidentul din SUA, nu se arătase până atunci deranjat de asemenea discriminări. Mai cunoaştem cazuri de asemenea trepăduşi care se considerau „oropsiţi” pentru că la momentul cutare sau cutare nu-şi mai puteau bea cafeluţa sub turnul Eifel.

– Gustul cel mai amar – prin sărăcia informaţiilor relatate – îl lasă paginile din perioada 1977-2007 (an în care ar fi finalizat volumul). 30 de ani reduşi la aproape 70 de pagini, şi acelea pline de omisiuni şi de… dezinformări. Din păcate!

*de la Departamentul Cultelor

Ciudatele „Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – prima parte


„Nu am ţinut niciodată un jurnal”. Aşa îşi începe şirul de mărturisiri, în Cuvântul înainte, al volumului de „Memorii” (Editura Polirom, 2008), ierarhul supranumit de adulatori „Leul Ardealului”, Valeriu (Bartolomeu) Anania. Un „Cuvânt înainte” datat 9 mai 1974 (p.8) al unor amintiri scrise „în grabă, cu ochii pe calendar” (p.7).  De ce am subliniat aceste amănunte care par insignifiante? Se va vedea mai jos.

Volumul cu pricina mi-a căzut în mâini la biblioteca publică pe care o frecventez („Marin Preda” din Capitală), filială a Bibliotecii Municipale. Am tot amânat să-mi trec în scris opiniile deşi am citi cartea pe nerăsuflate. Dar şi cu foarte multă circumspecţie, dat fiind semnele de întrebare ce se ivesc pe parcursul lecturii.

Cel dintâi semn de întrebare ne apare din start: de ce a acceptat ierarhul publicarea cărţii cu caracter confesiv încă din timpul vieţii sale?  Deşi dorinţa afirmată în preambul era ca acestea să apară la cinci ani după moartea sa. Ori, de vreme ce apar antum, demersul scriitoricesc are aerul unui act de teribilism dar care alungă mult din gradul de veridicitate al scrierii. Ce să se fi schimbat în sinele unui om pentru ca acesta să-şi manifeste disponibilitatea publicării unor gânduri – ce se voiesc intime – despre universul interior şi despre cei din jur (acesta este scopul unor memorii) şi care pot răni sau pot crea controverse. Mai ales atunci când persoana în cauză (Anania) are conştiinţa faptului că mai are doar puţini ani de trăit (situaţia din 2008) faţă de perspectiva unei întregi vieţi la orizont la momentul condiţiei amintite (1974)?

Cheia să constea în evidenţa că nu vorbim de un volum memorialistic structurat unitar? În fapt, se compune din două secţiuni. Prima, scrisă „în grabă” în America, şi care acoperă momente din viaţă din copilărie, tinereţe, experienţa carcerală, până la eliberarea din puşcărie şi plecarea în Statele Unite. Paginile acestea se pot numi cu adevărat „scriere memorialistică”, pentru că secvenţele de amintiri se desfăşoară într-un plan organizat, coerent narat.

A doua parte, însă, o putem caracteriza mai degrabă ca un amalgam – un „ghiveci călugăresc”, am putea spune – în care sunt aruncte medalioane biografice, secvenţe de jurnal (sic!)  – o contrazicere a propriilor spuse, evenimente precizate şi bine detaliate, în timp ce, pe de altă parte, evenimente sau chiar perioade de viaţă sunt cu totul ignorate. Un soi de Valeriu Anania ce poate fi caracterizat aici mai degrabă ca DJ literar, cultivând un mixaj de texte dezamăgitor pentru cei care, înşelaţi de titulatura volumului, i-ar fi cumpărat cartea cu speranţa că vor vedea un Bartolomeu Anania care-şi pune sufletul pe tavă, pe de-o parte, ori care ar fi vrut să găsească aici oarecari desluşiri ale unor iţe din trecut. Mai nimic din toate astea! Mai degrabă ne lovim de ranchiunile autorului „Greului Pământului” ce se înfăţişează pe sine drept buricul pământului. Plus o doză mare de înşelătorie la adresa unui public cititor pe care ierarhul de la Cluj îl credea docil şi gata să înghită fără să gândească toate spusele cu aspect de dezinformare.

Semne de întrebare se ivesc şi la citirea primei părţi a „Memoriilor”. Că un adolescent – precum tânărul Valeriu – poate să îmbrace cămaşa verde în cadrul Frăţiilor de Cruce, acest lucru poate fi de înţeles. Dar că un adept al „sacrificiului” (precum se presupune că ar fi fost partizanii Mişcării Legionare) evită – intrând în monahism – încorporarea în armata care lupta pentru eliberarea teritoriilor răpite, acest lucru constituie un mare semn de întrebare (p.34). De altminteri, marea dramă naională din vara lui 1940 – cedarea pe rând a provinciilor istorice – este ignorată.

În schimb aflăm de activitatea naţionalistă a seminaristului Valeriu Anania în… Banatul sârbesc în care pătrunsese pe căi ilegale în toamna lui 1940. În acelaşi Banat va încerca să ajungă după 23 august 1944, fugind (zice Anania) de frica invaziei sovietice. Dar alte semne de întrebare! Cum putea să absenteze atât de mult de la şcoală, cu atât mai mult cu cât se găsea într-un an terminal? Ori presupunea tânărul Valeriu că activitatea în Frăţiile de Cruce să afla la un nivel mult superior pregătirii şcolare? Şi de ce să fugă în Serbia? Ca să ajungă în braţele lui Tito?

Se citeşte pe nerăsuflate şi episodul grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, în care vedem un Bartolomeu Anania în rol de lider al studenţilor naţionalişti. Ca în filmele cu comunişti, găsim aici un soi de Pistruiatu mai crescut care înşela cu dibăcie agenţii Siguranţei. legat de aceste evenimente, autorul neagă şi acţiunea lui Lucreţiu pătrăşcanu de la Cluj şi rostirea celebrului discurs („În realitate, la Cluj, nici n’a apucat să vorbească”, p. 133). Şi cu toate acestea, între cauzele care au dusîn linie dreaptă spre procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu a stat şi discursul a cărui existenţă e negată de Anania. Întraga acţiune de la Cluj (prin urmare şi rolul lui Bartolomeu Anania)  apare şi mai ciudată dacă avem în vedere ancheta Securităţii legată de dosarul Pătrăşcanu, una din cele mai vaste (dacă nu cea mai vastă) din tot lagărul socialist – a se vedea cartea Laviniei Betea despre subiect – şi în care tocmai un personaj cheie îl aflăm ignorat total de unealta Partidului. ori poate rolul său (al lui Bartolomeu Anania) o fi fost cu totul altul iar Securitatea nu avea acceptul să-şi bagemustaţaunde nu o privea? Întreb şi eu!

Germina Nagâţ (CNSAS) – emigrarea evreilor poate fi comparată cu Holocaustul


Nu ştiam de această Germina Nagâţ până la conferinţa de care am făcut vorbă cu o postare mai înainte. După aceea, curios fiind, am dat o căutare pe Google şi am aflat că nu cu mult timp în urmă s-a aflat în mijlocul unei polemici care a avut drept rezultat ieşirea lui Marius Oprea din grupul neo-kominternist GDS – Grupul de Dialog Social (ist?). Are şi o carte premiată de acelaşi GDS, semn că e pe felie cu gruparea înfiinţată de Brucan în iarna lui 1990.

 

Joi a ţinut şi dumneai o prezentare din postura de Director de Investigaţii la CNSAS, „Emigrarea etnicilor germani din perspectiva documentelor din Arhiva CNSAS”, în care – folosind tehnica montajului sovietic din misiunile de dezinformare, şi utilizând un ton plângăcios (am acasă imaginile video care-mi sunt martore!) – a afirmat că „cele două etnii au fost extirpate din sânul naţiunii române”. Problema este că lega un apisod din anii ’50 (dintr-un alt context politic) cu ceea ce s-a petrecut, sub pecetea unui pact secret RFG-RSR, în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, deci în alt context.

 

Cum în cadrul dezbaterii nu am reuşit să-mi strecor şi eu întrebările, am chestionat-o imediat după încheiere iar rezultatul îl aflaţi imediat mai jos, în clipul postat! Plecarea în Israel este echivalată cu Holocaustul! Securitatea ar fi avut raporturi strânse cu Stasi! Precizez că Stejărel Olaru împreună cu Georg Herbstritt precizează în lucrarea lor „Stasi şi Securitatea” (Humanitas, 2005) că raposrturile dintre cele două instituţii erau începând cu mijlocul anilor ’60 cel puţin reci, dacă nu chiar duşmănoase. Larry L. Watts spune şi el că legăturile cu Stasi şi cu celelalte servicii ale „ţărilor socialiste şi prietene” s-au rupt în 1971.