Cu întârziere, de la o „Noapte albă”


În noaptea de vineri, 20 Septembrie, spre sâmbătă, 21, a avut loc încă o ediţie a „Nopţii albe a filmului românesc”. Am mers şi eu anul acesta şi am avut privilegiul de a asista la ieşirea de la o premieră („Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” al lui Corneliu Porumboiu) – pe care însă l-am vizionat câteva ore mai apoi, pe la 2 dimineaţa; să fiu de faţă la premiera filmului „Lupu” (regizor: Bogdan Mustaţă). Toate acestea la Cinema Studio unde am (re)văzut şi „Poziţia copilului”, pemiatul film al lui Călin Netzer şi prefaţat în seara cu pricina de Ada Solomon, producătoare şi a filmului ui Porumboiu. Ceva mai înainte, pe când se însera, văzusem la BCU filmul lui Lucian Georgescu, „Tatăl fantomă”.

Pot să spun ceea ce am văzut: cinematografele au fost luate cu asalt cu acest prilej. Dacă-i moca! Semn că publicul iubeşte filmul românesc. Mă refer la ceea ce am văzut la Cinema Studio şi la Biblioteca Centrală Universitară, dar am semnale că şi în celelalte spaţii s-a petrecut la fel. Ca o sugestie, poate ar fi mai bine ca odată cu acest prilej să se facă şi nişte întâlniri ale publicului cu autorii sau, poate, cu criticii de film. Chiar dacă efortul ar fi ceva mai mare pentru organizatori, ar fi poate mai incitant.

Pe scurt şi despre creaţiile cinematografice văzute. „Poziţia copilului” mi s-a părut exact la fel cum l-am văzut prima oară: un film puternic, pentru un public matur, care ridică „probleme”. Din „Tatăl fantomă” rezistă cam jumătate din el. Din nefericire autorii au încercat să-l combine cu o istorie neverosimilă de la un moment încolo, care şi-ar fi avut rostul ei dacă ar fi fost introdusă şi ea ca un moment oniric. Morbid mi s-a părut „Lupu”, o morbiditate încă şi mai încărcată de prezenţa ca interpret a lui Sergiu Nicolaescu. Dar realizarea este notabilă pentru un debut regizoral. Un avertisment însă: şi acesta este tot un film adresat unui public matur, înclinat spre latura estetică a cinematografiei. „Metabolismul” lui Porumboiu nu a fost însă şi pe placul metabolismului propriu. O reacţie ce-mi vine din inapetenţa faţă de curentul „Dogma” care-şi pune amprenta din greu pe acest lung metraj.

Pe drumul de la o locaţie la alta am dat şi de întâmplările ce se petreceau în Piaţa George Enescu, un concert de jazz interpretat de Big Band-ul Radio condus de Ionel Tudor şi prezenţa specială a Luizei Zan.

Mai jos găsiţi imagini video şi foto smulse de ici, de colo.

PS: evenimente neprevăzute şi nedorite m-au făcut să nu pot participa la protestele de la sfârşitul săptămânii.

Horia Moculescu, spectatorul de jazz
Corneliu Porumboiu
Am fost sau n-am fost alături de Corneliu Porumboiu?
Ada Solomon
Ada Solomon aşteptând şi Oscarul
Echipa filmului „Lupu”
Nu vă impacientaţi, Ada Condeescu nu s-a apucat de box.
Mihai Vasilescu – staţi cu ochii pe el
Ada Condeescu
Camelia Zorlescu
Bogdan Mustaţă chestionat de cinefili
Ada Condeescu şi un proprietar de blog
Bogdan Mustaţă

Rituri farmazoane


În ultimele zile „presa” (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv – sau cel puţin aşa mi se pare mie – al deciziei „familiei” lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi „familia” şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

 

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

 

O minimă căutare asupra subiectului intitulat „incinerare” ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. „It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable” ne informează site-ul acesta. Adică, „Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă.” Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: „La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul” Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept „o concesie făcută masonilor”. Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte „retrograzi” ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia… Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat „ceremonia”, de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: „a fost dorinţa familiei” sau „a fost dorinţa răposatului”. Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

 

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (” Ştii tu… Elf”). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

 

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

 

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

 

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie ’89?

Cele mai bune 10 filme istorice româneşti. Top personal


Locul 5: Mihai Viteazul

Când vrei să foloseşti un sinonim pentru „superproducţie” este suficient să spui „Mihai Viteazul”. Eu l-am văzut prima oară de-abia prin 1988. La televizor nu fusese difuzat. Dar în sala cinematografului Patria, pe ecran panormaic, cu sunet stereo, impresia era colosală.

Iniţial, era gândit ca o producţie americană (o producţie Columbia Pictures, chiar aşa), cu Charlton Heston în rolul principal. Dar Ceauşescu a ales altceva. Şi astfel Sergiu Nicolaescu, regizorul filmului, a apelat la nume mari ale scenei româneşti. Dar tocmai actorul principal, Amza Pellea, s-a nimerit să o păţească şi am fost văduviţi de prezenţa vocii sale în acest film, fiind dublat de Emanoil Petruţ.

Scenariu este semnat de Titus Popovici iar coloana sonoră de Tiberiu Olah („Suita simfonică Mihai Viteazul”).

Pentru o producţie de asemenea anvergură vor mai fi nevoie de încă 50 de ani. Şi rămânem cu întrebarea: cum ar fi fost cu Charlton Heston în prim-plan?

Cele mai bune 10 filme istorice româneşti. Top personal


Locul 7: Nemuritorii

 

În 1974 pe ecranele din România apărea un fel de continuare  – un spin-off, cum ar fi numit acum – la Mihai Viteazul. Regizat de Sergiu Nicolaescu pe baza scenariului lui Titus Popovici, filmul se bucura de prezenţa unor nume mari de actori, cât şi de o coloană sonoră de excepţie semnată Phoenix.

 

Lada cu bolovani pentru care luptă războinicii lui Mihai îi trimite pe interpreţi nu numai în nemurire ci şi în mitologia filmului românesc, realizarea constituindu-se într-un film-cult pentru multe generaţii de spectatori.