„Fantoma din moară” şi Don Quijotele ei


Pentru romanul „Fantoma din moară”, scriitoarea Doina Ruşti a primit Premiul pentru Proză pe 2008 al Uniunii Scriitorilor din România. Majoritatea aprecierilor critice pe care mi-am aruncat privirea graţie internetului includ cartea genului fantastic, dar părerile acestor specialişti în literatură îşi bazează opţiunea pe nivelul prim al naraţiunii, unde tensiunea creată de misterul evenimentelor, de fatasmele descrise împing cititorul să adopte această concluzie imediată. ori, părerea mea, este că o a doua lectură spulberă tot învelişul primar al acestui fals fantastic dar lasă să se întrevadă abia de acum încolo miezul de „nefiresc”, se întrevede abia de aici lumea „de dincolo”, „tenebrele”.

Trei părţi prezintă romanul. În prima dintre ele – „Viaţa secretă a Adelei Nicolescu” – acel „fantastic” epidermic, tactil, ne este indus prin uimirea de care se loveşte naratoarea Adela atunci când ăţi vede oglindite viaţa şi gândurile intime într-un roman apărut, enigmatic, pe internet şi publicat mai mult decât ilicit de un fals autor. Aici cititorul este lovit, atât prin povestea autobiografică a Adelei (personaj în care se poate lesne întrevede însăşi autoarea romanului, Doina Ruşti), cât şi de istorisirile pretinsului roman despre Del, cu prezenţa din ce în ce mai „reală” a fantomei care ar bântui moara din Comoşteni – satul de baştină al Adelei dar şi al Doinei Ruşti – dar şi viaţa eroinei acestei prime secţiuni.

„Moara”, a doua parte a romanului, ne introduce în secţiunile de viaţă ale câtorva personaje unite de aceeaşi localitate Comoşteni, de fantomaticele apariţii din moara părăsită, de mizerabilismul vieţii în regimul comunist şi de perioada temporală în care acest mixaj de trăiri-acţiuni ale persoanelor se petrec (1986 – 1 Mai/Paşti/explozia de la Cernobâl).

Finalul – „Două zile” – aruncă o perspectivă în plus datelor care, de acum, se pot îmbina. Pe de-o parte viziunea asupra unei lumi aşezate, precum cea din 1910, surprinsă într-o zi de mai; cealaltă zi surpinde drama obsedantului deceniu tot prin ochii lui Ion Nicolescu, străbunicul Adelei, şi concluzia, strecurată insidios, că „fantoma” ar fi într-un fel sufletul plin de răzbunare sau iubire al străbunicului Nicolescu.

Ori de fapt nu este aşa! Recitite, informaţiile care uimea la prima lectură, de data această capătă o înfăţişare mult mai prozaică, mai „raţională”. „Dispariţiile” nu sunt cu adevărat inexplicabile, şirul de morţi „prevestit” aparţine planificării socialiste detaliate până la gen şi vârstă, „coincidenţele” ţin de modul socialist (securistic) de a acţiona.

Dar rămâne rezneţa atât de detaliată a respectivei stafii, care se introducebrutal în vieţile eroilor prezentaţi. ori aici este capcana! Mi se pare necesar să se deceleze între ceea ce transmite Adela (ea şi numai ea) şi ceea ce este indus de „manuscrisele” virtuale găsite pe site-ul (fantomă şi el) sursă. La Adela putem vorbi de perceperea controlului totalitar ca un act fizic de intruziune. Aşa îl conştientizează ea şi îl leagă atât de malignitatea morii, ca o imagine traumatică venită din trecut, cât şi de „rinocerizarea” (da!) prin multiplicitatea diverşilor Max ce o înconjoară.

Ori nimic din acest al doilea aspect nu vedem la înşiruirea existenţelor din ce în ce mai degradate ale personajelor cheie din a doua parte. În degradarea lor din ce în ce mai josnică, în comlicităţile ce le amplifică obedienţa ori goana putere enormă pe care cred că o posedă, toate aceste caractere devin opace faţă de celălalt. Chiar dacă simţurile le-ar transmite ceva, reacţia pretins firească este aceea de a escamota, de a muşamaliza, de a trece cu vederea nefirescul din jur. Ori tot acest cadru „literar” – trasmis, repetăm, prin textele-fantomă, induc, pe nesimţite, impresia de dum fără ieşire. Practic, fac din „sistem” unul infailibil, în negativismul său, perfect închis, fără ieşire. Un soi de securism mitizat la MAXimum (sic!) în faţa căruia să nu poată exista opoziţie, disidenţă, reacţie. Unul pur psihologic de intimidare, fără nici o aparenţă fantastică. Dar, în relitate, un mecanism DEMONIC.

Şi acum ne apropiem de ceea ce cred eu că romanul să se apropie cu adevărat de teritoriul fantasticului. Pe măsură ce parcurgeam paginile mi se ivea mereu întrebarea: „Dar unde este Don Quijote?” O moară fără Don Quijote al ei nu se poate! El, personajul lui Cervantes, decodează maleficul din spatele aparenţelor banale şi fireşti. După ce am sfârşit romanul a simţit nevoia de neoprit să redeschid romanul lui Cervantes la capitolul luptei vestitului hidalgo cu uriaşii sub aparenţă de mori de vânt. Am făcut-o după mai bine de 30 de ani (spre ruşinea mea) şi mirarea şi mai mare a fost să dau peste această explicaţie adusă de don Quijote lui Sancho Panza pentru „înfrângerea” sa: „Cu atât mai mult cu cât eu cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Freston, cel care MI-A FURAT ÎNCĂPEREA CU CĂRŢILE, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor, atâta vrăjmăşie îmi poartă.” („Don Quijote de la Mancha”, Capitolul VIII, p. 80). Se făcea triitere la capitolele anterioare (Vi şi VII) în care preotul licenţiat Pero Perez, cu jupânul bărbier Nicolas şi în tovărăşie cu… chelăreasa îi aruncă lui don Quijote biblioteca cu romane cavalereşti pe foc. Imagine trasă la indigo în ultima parte a romanului Doinei Ruşti.

Ori don Quijote vede esenţa lucrurilor (şi Miguel de Unamuno împreună cu el) iar dacă el o vede, atunci să o căutăm şi noi. Evident, folosind aceleaşi texte pe care ni le oferă romanul din romanul Doinei Ruşti, încercând să trecem peste ceea ce am văzut că ar fi încercarea de a absolutiza puterea „sistemului” şi a vedea mai curând pe ce se bazează acesta în dominaţie.

Ori un amănunt trece neobservat în ochii literaţilor care au decelat romanul. Partea cea mai generoasă din text, centrul prorpiu-zis al cărţii se petrece în zilele premergătoare Paştilor – sărbătoarea cea mai imporatantă a Creştinătăţii, triumful lui Iisus asupra morţii, a iadului, a împărăţiei diavolului. Ori în respectivele pagini nu se mai sinchiseşte nimeni de ea. Pardon, am greşit! Iarăşi o capcană! Şi uiată de ce. Perioada descrisă cuprinde zilele dintre Miercurea Sfintelor Patimi (cu Denia aferentă de la care preotul înfăţişat în carte lipseşte!) până în a doua zi de Paşti. Adică la zile cu procesiuni însemnate ce amintesc de intituirea Sfintei Liturghii, Răstignirea Domnului, Prohodirea Sa, punerea în mormânt şi, evident, Învierea. Dar nimic din toate acestea nu se află în centrul atenţiei personajelor, prinse într-un păienjeniş al relativismului moral. În locul lor ne lovim de scene continui de sex prezentate aluziv (că nu este roman pornografic). Una dintre ele se petrece în moara blestemată, cu Mircea Buţescu – preotul satului – şi Paula, amanta lui; pe piatra morii, într-o imagine ce aduce mai mult cu un soi de missă satanică, liturghie neagră indusă de spiritul morii părăsite; a doua scenă, şi mai atroce, face trimitere la o veritabilă orgie, în care notabilizăţile satului, în frunte cu miliţianul tartor, o violează pe învăţătoarea Lucica. În aceleaşi zile sfinte! Ca o întinare! Ca un blasfem! Ca o lucrare diavolească!

Don Quijote vede corect lucrurile! Iar Adela, trecând peste erorile la care este supusă orice fiinţă omenească, poate va realiza că sub chipul lui Max se iţea ameninţător – şi ridicol – chipul Fiarei.

Dar nu numai la Don Quijote mi se ducea gândul când citeam romanul doamnei Ruşti. Un serial american produs între 2004 şi 2010 avea şi el o tematică oarecum asemănătoare. Tot cu un grup de oameni supuşi patimilor omeneşti şi care, prin convergenţă, ajung pe o insulă supusă conflictului dintre bine şi rău. „Lost” – „Naufragiaţii”. Dar cum să discerni binele de rău? Şi cum se poate ieşi din pozitivismul anesteziant şi să te bazezi pe intuirea binelui şi a răului – conflictul ce-i opune/uneşte pe Jack Shephard şi John Locke. Precum în romanul despre care vorbim, rădăcinile mirificului/maleficului sunt mult mai vechi – de la Facerea lumii – şi continuă până la prevestitele vremuri apocaliptice. Iar între ele omul este pion şi jucator. Cel ami adesea, el alege.

Doina Ruşti, Fantoma din moară, Editura Polirom, Iaşi, 2008

Miguel de Cervantes y Saavedra, Don Quijote de la Mancha, în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, Chişinău, Editura Hyperion, 1993

Urzeala Prostiei sau Nunta Roşie a Adevărului cu Imbecilitatea


Mai întâi m-a amuzat (cu lacrimi), apoi m-a enervat. Despre un articol din Pravda românească („Adevărul” adică), varianta online, care dă încă o dovadă de imensa prostie şi cretineală ce domneşte în rândul respectivei redacţii. Respectivul material se ocupa de reacţiile telespectatorilor la vizionarea ultimului episod din „The Game of Thrones” şi îl puteţi găsi aici. Eu îl voi reda pe bucăţele cu precizările mele adăugate în culoare roşie.

 

Penultimul episod din al treilea sezon al serialului „Urzeala tronurilor“ (Game of Thrones) a iscat numeroase controverse în Statele Unite, după ce a culminat cu o scenă în care două personaje sunt ucise cu brutalitate. Secvenţa a fost inspirată din realitate.

 

Nu, secvenţa nu a fost inspirată din realitate ci din ciclul de romane „Cântec de gheaţă şi foc” scris de George R.R. Martin. Acesta s-a inspirat, este adevărat, din episoadele istorice, aşa cum s-a inspirat şi din mitologie. Mai mult, sintagma corectă este „inspirat dintr-un caz real” pentru că realitatea noi nu o putem cuprinde pentru că tot ceea ce aflăm este mediat de către alţii. Prin urmare şi deformat. Dar cred că sunt nişte chestii prea subtile pentru duduia Corina Cosmescu de a scris textul „jurnalistic”.

 

 

Episodul „Red Wedding“ (Nunta Roşie – n. r.) a fost criticat de fanii serialului din cauza scenei agresive, în care Robb Stark, mama sa Catelyn şi alţi colegi sunt măcelăriţi în timp ce iau masa într-o casă nobilă. Scena i-a dezamăgit pe telespectatorii care se aşteptau la un alt final al serialului difuzat de HBO.

 

Episodul se intitulează „The Rains of Castamere” („Ploile din Castamere”). În ciclul de romane nu am întâlnit nici un singur capitol care să poarte altceva decât numele unor personaje. „Nunta roşie” este o denumire pe care au dat-o fanii ciclului acestui episod sângeros prezent în carte. Şi nu avem de-a face cu o „scenă agresivă” ci ŞOCANTĂ. Iar Robb Starck nu ia masa „cu colegii” ci puteaţi utiliza termeni precum „suită”, „camarazi”, „aliaţi”, „personaje”. Iar termenul de „casă nobilă” se aplică de obicei ca un sinonim pentru „familie nobilă”. Poate aţi vrut să spuneţi „într-un castel al unui nobil”? Iar scena nu i.a dezamăgit ci i-a înfuriat pe spectatori, mai precis un segment al celor care nu citiseră ciclul novelistic. Şi nu e vorba de „finalul serialului” ci abia de penultimul episod al seriei a treia. Noi sperăm că nu va da faliment HBO şi să se petreacă ceea ce autorul articolului crede că ar fi acest episod 9 din seria 3.

 
Episodul a adus în prim-plan câteva personaje: Robb Stark, interpretat de actorul Richard Madden, Talisa, soţia sa, portretizată de Oona Chaplin şi Catelyn Stark, mama regelui, interpretată de actriţa Michelle Fairley. Pe reţelele de socializare, fanii şi-au exprimat nemulţumirea privind tragedia, iar pe YouTube, au postat inclusiv un filmuleţ prin care au arătat cât de afectaţi au fost de scenele respective.

 

De fapt episodul I-A AVUT ÎN PRIM PLAN pentru că în decursul serialului deja se aflau printre caracterele principale. Toţi cei care au urmărit serialul ştiu acest lucru. Putem vorbi despre finalul tragic al personajelor în cauză dar în nici un caz despre „TRAGEDIA” la care faceţi referire. Şi nu putem vorbi nici de „scenele respective” ci de „scena” pentru că la una singură se referă fanii.

 
Actriţa Lena Headey, interpreta personajului Cersei Lannister, a publicat câteva mesaje pe Twitter. „Michelle Fairley este unul dintre personajele mele preferate. Este atât de implicată… îmi va fi dor de colega mea“, a notat Headey. Şi Troian Bellisario, vedeta serialului „Micutele mincinoase“, a recunoscut că a fost extrem de dezamagită de modul în care s-a desfăşurat acţiunea în penultimul episod. Actriţa Elizabeth Banks din „Jocul Foamei“ a mărturisit pe aceeaşi platformă de socializare că scena a şocat-o.

 

E interesant cum această prestatoare de la Adevărul nu ştie să facă deosebirea între actorii care interpetează în serial şi aceia care au fost şi ei doar simpli spectatori în cazul de faţă. Şi nu e vorba de „Jocul Foamei” ci de „Jocurile foamei”. Documentarea, bat-o vina!

 
Regizorul Jon Cassar („24“, „Revolution“) a dat o explicaţie mai profundă. „«Urzeala tronurilor» – pentru cei care însă sunt în şoc, acum ştiţi de ce prietenii voştri tocilari care au citit cărţile au avut depresie în urmă cu zece ani“, a spus el despre romanele lui George R. R. Martin. Daniel Portman, care joacă rolul lui Podrick Payne, a recunoascut că deşi l-a întristat desfăşurarea acţiunii, este mândru de profesionalismul colegilor săi.

 

Oricât mă chinuiesc nu dau de acea explicaţie profundă dibuită de jurnalista mogulului bun. De una amuzantă, da!

 
Când a scris episodul „Red Wedding“,  George R. R. Martin s-a inspirat din istoria medievală a Scoţiei. În noiembrie 1440, oficialul clanului Black Douglas a luat cina cu regele Scoţiei în Edinburgh în sala mare a Castelului Edinburgh

 

Şi? Ce s-a întâmplat cu „oficialul clanului”? Nu ştim, că nici măcar punctul de final nu-l aflăm. Nu ne dăm seama nici dacă Black Douglas este şeful clanului sau denumirea familiei respective. Este lăsată efectiv toată chestiunea în suspens.

 

Se plângea cu ceva vreme în urmă un mahăr de la Adevărul online (colonel şi el ca toţi cei de acolo) că presa va dispărea. Şi-şi smulgea hainele bloggeristice de pe el din cauza tragediei prin care trec angajaţii săi. Cred că materialul reprodus din propria-i ogradă stă mărturie a cauzelor ce duc la dispariţia jurnalelor: INCOMPETENŢA, PROSTIA şi LIPSA DE DOCUMENTARE.

Băieţi, când mai vorbiţi de „Buffy” să faceţi ciocu’ mic


Redau mai jos un text în engelză găsit pe net şi care provine chiar dintr-o analiză a feminismului reprezentat de serialul „Buffy the Vampire Slayer”. Cu o precizare, pentru că autoarea a „sărit” peste amănunt: Xander o opreşte pe Willow în acţiunea acesteia de distrugere. Cei care nu cred, să cerceteze serialul.

Bewitched

Both communities (witch and gay/lesbian) are defined by their participant’s position outside the mainstream, sharing a life world, and participating in some aspect of politics. (Helen Berger, quoted in Winslade, para 14)

The representation of witchcraft and the way in which it is bound to the portrayal of lesbian sexuality is problematic in Buffy, and crucial to a feminist critique of the series. The two factors are closely aligned through the use of the aforementioned metaphor of witchcraft as sexual experimentation. Configuring women as witches and/or lesbians is an inherently politicised act, despite Whedon’s claims to the contrary. In an interview he stated: „Our whole mission statement was that we would bury their first kiss in an episode that had nothing to do with it, and never promote it [ … ] The whole reason we had them kiss was because if they didn’t, it would start to get coy, and quite frankly a little offensive, for two people that much in love to not have any physicality. But the whole mission statement was, „We’ll put it where nobody expects it, and we’ll never talk about it.”

This act of marginalisation, of placing Willow and Tara ‘outside the mainstream’ is significant, for whilst Whedon is clearly attempting to avoid accusations of exploiting „lesbian chiC, the effect produced is in fact evidence of a patriarchal male anxiety about female sexuality. Kisses and eroticism between Buffy and Angel, Buffy and Spike, and Xander and Anya for example are momentous occasions in the Buffy narrative, yet lesbian sexuality is denied this significance afforded to heterosexual couplings. The fact that lesbian sexuality is inextricably bound to the figure of the witch is particularly interesting. Sexuality has always been central to the representation of the witch in history, and this sexuality has always been recognised as threatening to men. In the Malleus Maleficarum the witch is acknowledged as a figure which threatens male sexuality and by extension the patriarchal order.

Witches were credited with the power to „take away the male organ” (262); envisioning Willow and Tara in a lesbian relationship which is exclusive of men is simply an updated view of the ‘deviant’ woman as threatening to male sexuality. Thus the binding together of witchcraft and lesbianism in Buffy. This is a recurring theme in the series: the all powerful demon god Glory is portrayed as madly intent upon world domination; Dru can handle her powers as a vampire and is represented as a bizarre child/sexual predator hybrid; Buffy herself always walks on a thin line between good and evil, with Kendra and Faith playing the parts of these polar opposites. This is a politicised statement on behalf the patriarchal order; deviant women are a threat and must be eliminated.

The elimination of the ‘deviant’ woman is a key theme in Buffy. Willow’s developing deviancy in the series marks her as a target for eventual elimination. To expand upon this point, it is important to consider the progression of Willow in the series. Purkiss refers to the conventional view of witchcraft ‘largely formulated by men’ (32) as being a religion based on biologically defined eras; the maiden, the mother, the crone. A close examination of Willow shows that she passes through each of these phases. Initially she is a maiden, naive and innocent; significantly, in this phase she is involved in a heterosexual relationship with Oz, and is therefore uninitiated into the ways of ‘deviancy’. Her maturation into the mother phase comes when she ‘gives birth’ to Buffy by bringing her back to life at the beginning of season six. Suffering physical ‘labour pains’ in her rebirthing of Buffy she rewrites the experience of maternity. Her magickal labour pains culminate in her spewing forth a giant snake; it is hard to avoid reading into this an expulsion and rejection of the phallic image. Whilst having her friends to support her, Willow essentially performs her rebirthing ritual alone, adopting the role of both mother and father, thereby disregarding the need for a distinct paternal figure. The creation of life becomes a solely female experience which denies the necessity of a male partner, and it is in this marginalising of men in both her sexuality and her experience of maternity which marks her as deviant, and therefore a legitimate target for elimination.

Willow is shown to eliminate herself in becoming entirely self destructive, as it is at this point that Whedon employs the witchcraft/drug addiction metaphor. Willow becomes unable to go through the day without performing a spell, spells which notably go against contemporary readings of witchcraft as a healing, regenerative female spirituality, and are instead recognisably powerful and often harmful acts of magick. For example, in the „Tabula Rasa” episode, Willow casts a spell which she hopes will make the gang forget their problems; instead they forget everything about who they are, and are consequently placed in great danger when they are attacked by vampires. Witchcraft begins to control Willow, and hold the potential to destroy her completely. This notion of witchcraft as a destructively controlling force is treated curiously ambivalently in the series.

Whedon seemingly acknowledges the feminist viewpoint that accusations of witchcraft have been used throughout history by a dominant patriarchal (often churchled) authority to control ‘unruly’ women. This is exemplified in the treatment of Tara by her family. Her father attempts to control the women in his family by claiming that they have evil witching powers which emerge in their early twenties, powers which can only be tamed by enslaving the women in a punishing domesticity. His claims turn out to be false, and it is made clear that the reason her father employs this myth is a fear of the independent autonomous woman who must be controlled. This incident represents a valuable feminist understanding of the relationship between accusations of witchcraft and patriarchal control. However, having exposed this, Whedon them goes on to exert the same control over Willow; when she becomes powerful as a woman/witch, she must b punished. Her attempts to possess autonomous female power can only destroy and not enhance her.

Willow’s transition into the ‘crone’ phase, and all its unpleasant associations come with the loss of her magickal ‘fertility’. When Tara is shot dead and killed by Warren, Willow tries to bring her back as she did with Buffy, but finds she is unable to. Despite the transgressive nature of Willow’s fertility, in her mother phase Willow was able to channel her power into paths of ‘normal’ femininity; when she loses this ability, she directs this power into revenge. Her revenge, significantly, is first aimed towards the man and his criminal fraternity who killed Tara. The murdering of Tara is far more than a simple shooting; it represents the destruction of a female society (their lesbian relationship which threatens men by excluding them) by a patriarchal order. Thus, Willow’s actions are not simply a lover’s revenge, but are rather transformed into an attack by the woman against the patriarchal order. The representation of Willow as deviant woman is complete.

Unsurprisingly, the only conclusion to this is that Willow, or at least her power, must be eliminated. The instrument of her destruction is Buffy. As demonstrated in my consideration of the Hellmouth, Buffy functions here once again as an agent to defend patriarchal order. She must be patriarchy’s heroine, and protect the existing order against the unruly woman. This final battle between Willow and Buffy is patriarchy’s greatest victory, and the point at which any feminist reading of the series is ultimately buried; patriarchy operates to use women to control women. Female power is vanquished by one who seemingly expounds it, and woman becomes her own enemy.

In conclusion, the aim of this essay has been to subvert the notion of Buffy as a feminist narrative. Vint suggests that: „It is imperative that feminism find a way to connect with the cultural life of young women, and Buffy the Vampire Slayer strikes me as one productive avenue through which this work can be done”. (para 7)If a consideration of Buffy can be considered to be a pedagogical exercise, then the damaging lesson that it promotes, in both character portrayal and underlying thematic construction, is a rejection of feminist values in the face of patriarchal triumph. Whilst Vint acknowledges that there are problems in reading Buff as a feminist text, I think it goes further than that, and ultimately presents an anti feminist ideology. Through the character of Buffy we see that female power in the series succeeds only under the protection and guidance of male domination. Female power operating under female authority for example, the character of Willow is ultimately deviant and must be suppressed. The fact that Buffy „kicks butt and so can we all” no longer seems to champion feminist ideology, but rather exemplifies the hollow irony at the heart of Buffy the feminist slayer.

Fragment preluat de la: http://refractory.unimelb.edu.au/2003/03/06/buffy-the-feminist-slayer-constructions-of-femininity-in-buffy-the-vampire-slayer-gwyneth-bodger/

Obsesie sau fascinaţie?


Şi pentru că cei de la tvblog.ro au inventat polemica fără drept la replică – caz unic pe blog; ar trebui s-o patenteze – vin acum cu nişte mostre dintr-un articol la care am făcut referire în comentariul meu care a fost repejor şters, apoi reintrodus. Că se făcea de cacao omul din motive pe care i le-am dat de înţeles într-o postare anterioară. Aşa-i cu ăştia care cred” în elucubraţii pretins ştiinţifice dar nu cercetează. Preferă să înfulece. Dr stai! M-am înşelat! genul acesta special de polemică l-au mai practicat cu sârg bolşevicii. Alţi iubitori de poponari. Pentru lămuriri în problema leninisto-poponaută, căutaţi pe Google această înlănţuire de cuvinte: „Lenin, scrisori, Zinoviev”.

 

Cred că axarea numai pe nişte detalii scârboase în recenzarea unui film este un semn de devianţă sau de obsesie.

 

 

 

 

 

 

 

 

PS: vă daţi seama cât de „speciali” pot fi aceşti oameni de vreme ce nu realizează că atunci când te ocupi de aspectele unui film, roman, serial trebuie să vezi tabloul în amploarea lui şi să-i cauţi acele detalii care se constituie în ideea-forţă şi la morala ce se extrage din povestire. Este cazul serialului „Buffy” şi la „specialiştii” în creaţia lui Joss Wheadon. Le bubuie mintea. Sau mai curând le trăzneşte.

Răspuns criptic pentru un biet imbecil


Stimate domn,

Degeaba tai şi spânzuri dumneata pe crengile forumului unde te-ai cocoţat. Şi degeaba ai şters mesajele crezând că îţi pierzi urmele şi îţi refaci machiajul. Ai uitat că o bună parte a membrilor site-ului unde sunteţi tartor primesc replicile pe mail. Aşa că prin propriile dumneavoastre acte se verifică prostia crasă de care daţi dovadă.

PS: unde sunt vechii şi bătrânii gabip, zanduka, mynsc, v30, Kanin? Le-au luat locul nişte primitiv cu creierul cât musca.

Încă trei zile de greva a traducătorilor de filme şi seriale „piratate”


Am aflat şi eu abia noaptea asta, la două zile de la declanşare. Ceea ce nu mă împiedică să nu îi susţin şi să le reproduc manifestul (preluat de pe www.titrari.ro):

 

 

De astăzi, traducătorii sunt în grevă! Nu doar cei de pe titrari.ro, ci toţi traducătorii care simt că lucrurile nu mai pot continua ca până acum. Până azi, am fost mereu aici pentru tine, ca tu să poţi urmări cu subtitrare filmele tale preferate. A sosit momentul să ne oprim o vreme şi să vedem ce facem mai departe.Dar şi tu ne poţi ajuta. Iată cum o poţi face:Descarcă întotdeauna subtitrarea de pe site-ul de provenienţă, direct de la traducătorii care ţi-au dăruit-o. Doar venind direct la ei le spui „mulţumesc” şi le arăţi că doreşti să continue.

Nu încuraja traducerile cu autorii şterşi. Dacă ţi se oferă o traducere fără autor, protestează! Mai multe voci vor fi mereu ascultate, iar tu vei putea alege în cunoştinţă de cauză doar calitatea garantată de numele traducătorilor consacraţi.

Nu descărca subtitrări de pe site-uri fără traducători şi de pe trackerele de torrent. Ca şi site-urile de filme online, nu fac decât să colecţioneze subtitrările adevăraţilor traducători, acestea nefiind niciodată corectate sau îmbunătăţite. Ştiai că realizarea unei subtitrari bune durează zece ore sau mai mult?

Noi facem traduceri doar fiindcă tu ne vizitezi şi descarci de la noi subtitrarea de care ai nevoie. Aşa ne arăţi că munca noastră îţi este de folos şi efortul depus în ea nu a fost zadarnic, iar noi îţi mulţumim, la rândul nostru, cu subtitrările pe care ţi le doreşti.

Vrei să ne ajuţi? Fă-o chiar acum. Transmite mesajul nostru, fă-l auzit, ca să simţim că ne eşti alături. Susţine-ne acum, ca să-ţi putem oferi în continuare traduceri bune, făcute cu drag şi pasiune. Vrei să-ţi exprimi părerea? Te aşteptăm pe forum AICI.

Îţi mulţumim!