Întâlnirile Yorick – Victor Ioan Frunză


Invitatul „Întâlnirilor Yorick” din luna ianuarie 2016 – regizorul Victor Ioan Frunză şi răspunsul său la întrebarea „De ce Shakespeare azi?”
Apoi, în dialog cu auditoriul, a abordat şi problematica actorului, importanţa textului şi relativitatea lui, necesitatea actului critic autentic.
Apropo, e al doilea om de cultură – după Dan C. Mihăilescu, pe care-l aud CU URECHILE MELE acuzând monopolul ideologic exercitat în zilele noastre în presa zisă culturală de către extremiştii de stânga.

 

Un eveniment Nemira şi Revista Yorick desfăşurat la Ceainăria Cărtureşti pe 28 ianuarie.

PS: regret calitatea proastă a filmării. Aceasta e cauzată de măreaţa „săpunieră” fabricată de Canon, un ştift achiziţionat recent.

Gânduri de sfârşit de toamnă la Visul unei nopţi de vară


De-aceea, mânios pesemne, vântul

Că n-ascultăm la cântecele sale,

Sorbi din ape neguri otrăvite

Care-au făcut, acoperind pământul,

Şi cele mai nepricopsite gârle

Să rupă malul şi să se azvârle

Din albia umflată de trufie…

Zadarnic boii îndurat-au jugul.

Zadarnic omul îşi trudeşte plugul,

Căci putrezeşte grâul în câmpie

Pân’ce să prindă spic, şi e pustie

Păşunea, corbii-n cete nesfârşite

Se-abat pe câmpul plin de moarte vite…

Popicele în glod zac îngropate,

Potecile sunt părăsite toate

Prin lunci, prin luminişuri, prin poiene,

De nu le mai cunoşti din buruiene.

Şi-n nopţi de iarnă nu s-aud poveşti

Prin case, nici colinde la fereşti

Şi nimeni la petreceri nu se-ndeamnă…

(Actul II, Scena 1, p. 65-66)

 

Întunecat tablou, nu-i aşa? Şi totuşi, acesta e un citat din atât de „vesela” piesa shakesperiană „Visul unei nopţi de vară”. Sunt vorbele Titaniei rostite în mijlocul unui conflict. E conflictul ce tulbură lumea inefabilă a zânelor, elfilor şi spiriduşilor. Gelozie şi adulter în acelaşi timp. Culpe împărţite în mod egal între Titania şi Oberon.

 

Nici lumea pământească nu este mai sănătoasă moral. Aceleaşi păcate – pentru că le dau în vileag craiul şi crăiasa imperceptibilei realităţi – distrug climatul moral al cetăţii. Mai mult! Acoperite sub veşmântul ipocriziei. De aici insensibilitatea, un soi de moarte sufletească. Cum altfel se explică refuzul net a lui Egeu de a-şi da consimţământul la unirea în duhul dragostei dintre Hermia şi Lysander? Cum să explicăm aruncarea propriei fiice spre însoţire cu Demetrius, cel ale cărui aventuri amoroase sunt arhicunoscute? Şi totul cu înalta îngăduinţă regească a lui Tezeu. Şi teribila alegere: căsătoria Hermiei cu Demetrius, viaţa de vestală sau moartea.

 

Nenorocirile, deci, au o cauză morală. Un rău moral ce trebuie alungat. Este nevoie de catharsis, de curăţire. Iar mijlocul este… TEATRUL. Suntem în Grecia antică, la Athena (fie ea şi prezentată oarecum apropiat spaţiului britanic) iar aici şi acum teatrul are un rol cultic.

 

Reprzentanţii breslelor (asta e părerea mea, că sunt trimişii profesiilor din Cetate) sunt însărcinaţi să aducă pe scenă, să facă REALĂ o istorie al cărei subiect este mult asemănător celui din piesa ce-i are ca eroi pe Romeo şi Julieta, o pildă a dragostei duse până la moarte.

 

Quince, Snug, Flute, Snout, Starveling şi Bottom se constituie într-o confrerie cu reguli proprii, cu întâlniri secrete. Gândiţi-vă la cutumele ce ce însoţesc misiunea Căluşarilor, de exemplu. Cu puterile lor intelectuale limitate, cu mâinile pecetluite de trudă, încearcă să dea ce este mai bun din ei. Iar Bottom este cel mai entuziast.

 

Repetiţia piesei are loc într-o poiană din pădure. Se începe şi… îl vedem pe Bottom ieşit din starea proprie de om. Ni se spune că ar arăta ca un măgar. Dar este într-adevăr aşa ceva? Ca o paranteză trebuie să spun că acest „măgar” îmi aduce în minte fie imagine eroului din romanul lui Apuleius, „Măgarul de aur”, şi călătoria sa iniţiatică; fie de „fratele măgar” cu care Francisc de Assisi gratula corpul omenesc; fie de animalul de povară pe care călărea Sancho Panza; evident, nu puteam să uit de mânzul asde la Intrarea Domnului în Ierusalim. Se află într-o tovărăşie bună acest Bottom cu capu-i de măgar!

 

De aceea nu cred vorbelor lui Puck. Robin Goodfellow doar SPUNE că i-ar fi aruncat lui Bottom urechile măgăreşti. Nu trebuie neapărat să-l şi credem. Este o justificare în faţa lui Oberon. Dorinţa stăpânului său fusese ca Titania să fie vrăjită de o jivină ca oricare, ori aceasta dăduse ochii cu OMUL. „Ce minunată lucrare e omul, cât de nobilă îi este inteligenţa, ce fără de număr îi sunt facultăţile, alcătuirile şi mişcările, cât de chibzuit şi de admirabil e  faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înţelegere, cât de asemenea ui zeu; frumuseţea lumii; pildă a vieţuitoarelor” – rosteşte tot Shakespeare prin vocea lui Hamlet (Actul II, scena 2 din piesa omonimă). Mai degrabă îl aflăm pe Bottom într-o stare ek-statică, urmare a începerii „actului de cult/teatru antic”. O stare în care-şi păstrează bună-voinţa şi smerenia. Da! Smerenia!

 

E un prim act curăţitor. Pentru că în pădure vrajba dintre Oberon şi Titania se dizolvă. Şi, tot aici, după confuzii şi tulburări, se re-constituie cele două cupluri de tineri logodiţi Heermia – Lysander; Helena – Demetrius). Dar, dacă junii amorezi păstrează în memorie doar o vagă imagine uimitoare a straniilor întâmplări, Bottom menţine vie întâmplarea feerică a petrecerii sale cu Titania, inversul a ceea ce ar fi dorit Oberon:

 

„Ridică, dragă Puck, această mască

Străină, de pe tigva ăstui prost,

Ce deşteptat, ca şi ceilalţi tovarăşi,

Să se întoarcă la Atena iarăşi,

Încredinţat că vis urât a fost

Tot ce i s-a-întâmplat în noapte-aceasta.”

 

Se mai întoarce Bottom între tovarăşii săi cu ceva: cu CERTITUDINEA cpiesa le va fi aleasă pentru a fi interpretată în faţa înalţilor stăpâni din Atena. Iar trupa îşi duce la capăt şi cea de-a doua parte a sarcinii vindecătoare. Ei nu se ocupă de o parodiere a unui act tragic ci dau viaţă – în plină procesiune nupţială – unei tragedii. Să subliniem aici, totuşi, şi care-s personajele cu remarci acide privind jocul actorilor: aceiaşi care în timpul nopţii, în pădure, fuseseră nişte jalnice paiaţe.

 

Ediţie folosită: William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară / A Midsummer Night’s Dream, traducere Şt. O. Iosif, Editura Pandora, Colecţia bilingvă.

Asta o ştiaţi? Un Shakespeare „fascist”


Am citit de curând piesa „Coriolanus” a lui Shakespeare. Apoi, căutând una-alta pe internet, am dat de nişte informaţii de m-am crucit. Redau traducerea în română:

„În secolul XX, piesa se găseşte în miezul noilor dispute politice şi se vede folosităatât de către dreapta cât şi de stânga. În 1934 izbucnesc tulburări de extremă dreapta la Paris, unde piesa se joacă la Comedia Franceză şi atrage atenţia asupra ambiguităţii sale, o parte a stângii văzând în ea un manifest cripto-fascist. Regimul nazist vede efectiv oportunitatea de a trage foloase şi piesa este prin urmare prezentată drept o pledoarie în favoarea omului puternic, singurul capabil să menţină paceîn familie şi în exterior; comuniştii văd în piesă un exemplu al luptei de clasă şi, sub regimul stalinist, Coriolan devine exemplul trădării din partea elitelor antipopulare. Neliniştiţi de ecoul politic pe care ar fi putut să-l aibe piesa în Germania postbelică, Aliaţii o interzic până în 1953.”

Informaţii asemănătoare şi pe siteul ziarului The Independent dar cu nişte tuşe în plus: în Germania nazistă o dramatizare radio este interzisă iar autorul ei este exilat.

Poate mai încolo voi scrie şi eu părerile mele dar nu pot să nu remarc un fapt: eroul piesei, Coriolan, numai fascist nu poate fi numit. Fascismul – precum bolşevismul şi împreună cu socialismul din care se trag amândouă – are înscris genetic apelul la MASSE, la BOBOR, trufia şi trâmbiţarea propagandistică a faptelor, exact ceea ce generalul din piesă dispreţuia profund.

Antoniu şi Cleopatra – când personajele secundare sunt mai importante decât cele principale


După cele înfăţişate în “Iuliu Cezar”, tulburările continuă, se amplifică, alianţe se fac şi se desfac, vechi tovarăşi devin acum duşmani, noi pretendenţi îşi ridică glasul. La final va rămâne doar unul. Unul? Nu! Rămâne cel ce şi-a construit o structură viguroasă şi viabilă a puterii: Octavian Cezar. El este cel ce se bazează pe o ECHIPĂ inteligentă şi unită, chiar dacă ne apar adesea ca nişte spioni, ca nişte dezinformatori…

Partida ar fi putut-o câştiga Sextus Pompeius. Ar fi putut DACĂ… Dacă ar fi luat în considerare spusele lui Menas care îl sfătuise să-şi asasineze competitorii atunci când îi avusese în mână, atunci când îi credea beţi. Dar Sextus Pompeius a rămas surd iar mai apoi… învins.

Emilius Lapidus s-a autoexclus. Deşi triumvir, pretenţiile la întâietate i-au fost rapid spulberate prin lipsa celor care i-ar fi  putut asigura spatele. Linguşelile nu pot ţine loc oamenilor.

Marc Antoniu era în poziţia cea mai avantajoasă în a pretinde puterea în competiţia cu Octavian Cezar. Militar experimentat, reuşise în plus constituirea unei vaste coaliţii a puterilor din Orient. Şi, cu toate acestea, pierde! De ce?
Mai întăi, din cauza corupţiei interioare, a faptului că patimile îi deveniseră o obişnuinţă, o a doua natură şi, între acţiunea rece, calculată ce slujea interesului de stat, el alege împlinirea poftelor, urmărirea plăcerilor, chiar dacă acestea atrăgeau trădarea propriilor săi oameni. Fuga ruşinoasă de la Actium duce, ca urmare, la disoluţia moralului trupelor şi fidelilor săi.
O echipă înseamnă şi încredere acordată celor din jur. Ori în rândul oamenilor lui Antoniu aceasta lipseşte încă mai demult. Putea cineva îndrăzni să se remarce, să iasă în evidenţă ştiind că prin aceasta şi va atrage nenorocirea, exilul, dizgraţia ivită din înalta invidie?

„Nu, Silius, am făcut destul. Cei mici
În stare sunt de fapte mult prea mari;
Iar când stăpânul e plecat, mai bine-i
Să nu desăvârşim ceva ce-aduce
Prea multă faimă.”

La ce i-a folosit lui Antoniu să aibe alături un spirit lucid şi clarvăzător precum al lui Domitius Enobarbus dacă nu a ştiut să-l pună în valoare? Enobarbus intuise cu mult înainte ce turnură vor lua lucrurile:

“Enobarbus: Ai să vezi însă că funia ce pare să le înnoade prietenia o să le-o sugrume până la urmă. Octavia trăieşte ca o sfântă, e rece şi tăcută.
Menas: Cine nu şi-ar dori o asemenea soţie?
Enobarbus: Cel care nu este aşa; adică Antoniu. O să se întoarcă la blidul lui din Egipt; pe urmă, suspinele Octaviei vor stârni mânia lui Cezar. Şi, cum ziceam adineaori, ceea ce pare să le întărească înţelegerea va zămisli curând o mare dezbinare între dânşii. Antoniu iubeşte pătimaş acolo unde întâlneşte patimă. Aici s-a căsătorit numai din socoteală.”

Nu îi lipseau calităţile lui Antoniu, dar pretenţiile îi erau prea mari câtă vreme îi lipsea corecta judecată de sine. Nu mai stăpâneşte nici acea carismă cu care păcălise mulţimile în “Iuliu Cezar”. Până în ultima clipă rămâne mirat în faţa ascensiunii tânărului pe care l-a dispreţuit şi l-a subapreciat.

Clepopatra ştiuse vreme îndelungată să se sprijine pe o diplomaţie a budoarului, să se folosească de farmecele ei şi ale slujnicelor sale puse toate acestea în slujba Egiptului. Dar, cu Antoniu alături, simţul politic i se atrofiază, pierde contactul cu realitatea, se încrede în propriile fantasme şi plăsmuiri ceea ce dă naştere la fapte absurde, precum în scena pedepsirii solului. Este înconjurată de oameni devotaţi ei dar şi de trădători de cea mai joasă speţă, după cum vedem în ultimul act. L-a trădat ea pe Antoniu? Poate că da:

“E mai uşor
Să se despartă sufletul de trup
Decât noi de mărire.”

Păstrarea puterii în Egipt după prăbuşirea lui Antoniu este ultima iluzie pe care şi-o clădeşte. Aici, însă, Cleopatra îl citeşte pe Octavian Cezar şi-şi dă seama de ţinta finală a acestuia. Preferă să moară ca o regină decât să trăiască mai rău decât o sclavă.

Oamenii lui Octavian par a fi însă din alt aluat. Sunt ochii şi urechile Cezarului şi se bucură de încredere. Poate de aceea şi scopurile tactice ale mişcărilor trupelor sale sunt greu de dedus de către adversari. Nici ofiţerii nu lasă să scape informaţii folositoare adversarilor. Octavian conduce într-adevăr ca un om de stat iar un realist precum Enobarbus ştie că o luptă în doi între Octavian şi Antoniu (cum propusese cel din urmă) nu era posibilă. Ar fi însemnat capitularea intersesului larg de stat în faţa celui îngust, particular. Acelaşi interes de stat practică la nivel extern discursul dublu, trădarea, minciuna. Înlăuntrul statului acestea nu mai pot fi însă permise. Şi de aceea nu găsim asemenea mijloace folosite în mijlocul cercului intern din jurul lui Octavian, chit că apropiaţii le aplică din plin ca operaţii de “intoxicare”, de “spionaj” în faţa echipeor adverse ale celorlalţi candidaţi.
În grupul său loialitatea şi disciplina sunt învingătoare şi, prin urmare, Octavian Cezar este câştigătorul.

William SHAKESPEARE, Antoniu şi Cleopatra, traducere de Leon D. Leviţchi, Opere Complete, volumul 7, Editura Univers, Bucureşti, 1988.

O comedie mistică?


Olivia se află-n pragul morţii spirituale. Sufletul ei este cuprins de patimi, a devenit roaba simţurilor. Lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânie, invidia, lenea şi mândria – cele şapte păcate de căpetenie – îi stăpânesc sufletul. De aici sfâşierea şi dezordinea continuă, o bătălie ca în iad dusă în infernul pe care şi l-a creat interior. Camerista Maria, slujitorul Fabian, sir Toby Belch – unchiul Oliviei -, sir Andrew Aguecheek şi intendentul Malvolio sunt personificarea acestor simţuri aţîţate, ieşite din lucrarea firească şi cărora păcatul le-a devenit natural.

Dar o urmă de raţiune mai există, mai are putere să strige intru adâncuri către ajutor:
O, Duhule Sfânt, dacă nu eşti prea supărat pe mine, inspiră-mă să fac o boroboaţă cu duh. Vorba lui Quinapalus: decât un nebun care face pe înţeleptul, mai bine un înţelept care face pe nebunul. Trăsneşte-mă cu duhul  Tău, să fiu cel mai trăsnit dintre nebuni.”
Bufonul Festus rosteşte acestea, ultimul licăr al conştiinţei şi care acceptă “nebunia Crucii” (mai târziu va spune, adresându-i-se încarceratului Malvolio: “Pentru că ori eşti nebun de legat să-l contrazici pe Pitagora, ori eşti un păgân şi-l admiţi”).

Iar Dumnezeu îi scultă rugăciunea. Pentru că Stăpânul (ducele Orsini) îşi îndreaptă continuu dragostea către aceasta şi mereu îi este respinsă.

Viola este trimisă a fi mesagera, intermediarul, mijlocitoarea iubirii ducelui către Olivia. Nu putem vorbi de feminitate sau masculinitate, nu-I putem da atribute omeneşti obişnuite nouă, descrierile pe care le folosim în viaţa de zi cu zi nu sunt adecvate. Este ambiguitatea pe care o întâlnim şi în dscrierea acţiunii Paracletului, a Duhului Sfânt când se revarsă spre sufletul omenesc. Sfânt Duh şi duh – Viola şi Olivia: asemănare a termenilor şi anagramă a numelor.

Prin alipirea voinţei umane la acţiunea Duhului încet, încet se produce dezpătimirea. Iubirea îşi schimbă direcţia. Sufletul nu mai este lipit prin pofte de trecătoarea materie ci se îşi îndreaptă şi el acţiunea iubitoare spre Dumnezeu. Dar este nevoie de acel Cineva care este asemănător nouă: Cel ce S-a Întrupat, a murit pe cruce, a Înviat şi s-a Înălţat la Cer. Iar prezenţa Duhului Sfânt aduce şi prezenţa Fiului. Prezenţa şi acţiunea Violei face să fie prezent şi Sebastian, geamănul ei. Olivia se îndrăgostise de Viola (Cesarion) dar se căsătoreşte cu Sebastian (fratele geamăn al Violei) crezând că este Cesarion (Viola). Nu este însă şi o eroare cum am crede dacă am vedea doar după tiparul omenesc de a gândi. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Fiul prin Duhul Sfânt, Acesta îi răspunde la iubirea-I tot prin Duhul Sfânt. Unde este un Ipostas dumnezeiesc sunt prezente şi celelate două prin lucrările lor diferite. Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin ceea ce îi este lui mai apropiat. Iar ceea ce îi este mai apropiat îi este persoana divino-umană a lui Iisus Hristos prin Care cunoaştem atât pe Tatăl cât şi pe Duhul Sfânt. Olivia nu ar fi putut să aibe nunta mistică având drept mire pe Viola (ar fi dus la ereziile şi manifestările acelor sectari spirtualişti de genul Ioachim da Fiore). Unirea se poate face doar cu Hristos. Iar prin aceasta cunoaştem atât dragostea Tatălui pentru noi cât şi lucrarea iubitoare a Duhului în favoarea noastră. Olivia prin urmare se putea însoţi doar cu Sebastian iar prin acesta devine părtaşă şi la dragostea pe care i-o poartă ducele Orsini prin intermediul Violei care-i mijlocise dragostea şi care o transmite acum în şi sens invers.

Prezenţa lui Hristos aduce şi înfrângerea patimilor, punerea lor în lucrarea firească. Ce poate să însemne altceva corecţia aplicată lui Sir Toby şi lui Sir Andrew? Sunt cei doi care au vrut să ispitească Duhul, ori păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Se dau în vileag şi cele ascunse până atunci – o Judecată din Urmă am putea-o numi. Satana (sau poate egoismul?) este înfrânt şi pleacă în afara palatului. De acum poate avea loc Nunta mistică., unirea omului cu Dumnezeu. Să nu uităm: A douăsprezecea noapte este cea care precede Epifania – Arătarea Domnului – Boboteaza.

Ce doriţi? Mântuire!

Shakespeare, A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi, traducere de Mihnea Gheorghiu, în Opere Complete, volumul 5, editura Univers, Bucureşti, 1986.

Când eram un copilaş,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tare mai eram poznaş,
Fiindcă pouă pe pământ.

Iar când mi-a mijit mustaţa,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tot în râs am luat viaţa,
Fiindcă plouă pe pământ.

Dar de când m-a ars năpasta,
Tii, ce ploaie şi ce vânt!
Şi mi-am luat şi eu nevastă
Plouă-ntruna pe pământ.

Şi de-atuncea, lua-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau şi eu cât toată ploaia
Care cade pe pământ.

Piesa-i gata, trag oblonul,
Tii, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
Mai poftiţi şi mâine seară.

Cu mici deosebiri de traducere:

“Iuliu Cezar” – Mecanismul propagandei


Ne confruntăm cu vorbe ce ne-au scos
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii

Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.

Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?

De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.

Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.

Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar –  aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul  le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.

În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna  situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.

Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.

Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.

Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!

Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.

Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.

Hamlet: Cine pierde, cine câştigă?


Cum se poate cuceri o ţară fără atrage nici un foc? Cum se poate pune stăpânire pe ea doar utilizându-i slăbiciunile interne? Cred că Shakespeare prin Hamlet oferă un răspuns. Citită printr-o anumită cheie piesa poate fi numită ca o lecţie despre utilizarea eficientă a procedeelor subversive de năruire interioară a unei ţări ţintă? Poate fi citită ca o lecţie de utilizare a manipulării şi dezinformării eficiente? Poate fi oglinda folosirii mass-media ca arme de sabotaj intelectual, de spălare a creierelor, de entertainment distructiv? Se poate constitui în mărturia folosirii ideologiilor ca arme letale?

Avem două ţări rivale: Danemarca şi Norvegia. Prima este scena dramei de a doua doar se vorbeşte. Putem spune că în ambele ţări găsim o situaţie în oglindă. În Danemarca fostul rege (Hamlet) murise de curând iar la conducerea statului se afla fratele acestuia, Claudius, ce o luase drept soţie pe Gertude, văduva răposatului, prinţ moştenitor fiind considerat Hamlet. Dar şi în Norvegia tot la fel se prezentau lucrurile: Fortinbras, învinsul lui Hamlet cel bătrân, murise, la conducere se afla fratele său (regele norveg), iar prinţul Fortinbras cel tânăr conducea armata. Revanşismul în Norvegia era la putere. Fortinbras dorea recâştigarea ţinuturilor pierdute de tatăl său. Ambele ţări se pregăteau de război. Puterea Danemarcei pare însă superioară. Dar Fortinbras îi cunoaşte slăbiciunile, punctele fragile.

Sunt câteva blocuri în care personajele reprezentând partea daneză pot fi împărţite:
– Familia regală – Claudius, Gertrude, Hamlet. Este minată de tensiunea existentă între Hamlet şi cuplul regal vzut ca incestuos. Mai târziu, prntr-o autoconfesiune, Claudius va recunoaşte că fusese ucigaşul fratelui său.
– Garda – Marcellus, Bernardo, Francisco. Poate fi adăugat aici şi Horatio? Îl găsim pe acesta alăturea de ceilalţi trei dar de fapt sosise din străinătăţuri. Horatio va spune spre sfârşitul piesei că el este roman (latin?) la origine.
– Sfetnicul Polonius şi familia sa (Laert şi Ofelia – copii săi). În fapt un fel de cancelar, ministru de externe, de interne la un loc. Nu se sfieşte să-şi spioneze fiul sau să se folosească de sentimentele fiicei sale. Lecţia sa de spionaj, de utilizare a provocării cu scop de a obţine informaţii (lui Reynaldo, servitorul său) era deja folosită – îmi pare mie – cu mult mai mult succes împotriva ţării sale.
– Corpul diplomatic (Voltemand, Cornelius) – aflat sub ordinele lui Polonius.
– Curtenii (Rosencrantz şi Guildenstern)
– Mass-media (actorii)

Ceva e putred în Danemarca” într-adevăr. Dar acel ceva trebuie exploatat în interesul celor doritori. Iat primul agent pus în slujba străinilor, cel care nu poate fi niciodată bănuit este… Horatio. Singur? Împreună cu alţii? Poate cu Francisco, cel din gardă. Să fie “Stafia” însuşi Francisco? În momentul în care “Duhul” apare plimbându-se pe zidurile cetăţii Francisco ieşise din scenă. Nu va mai apărea deloc. Dispare ca măgarul în ceaţă. Horatio aplică însă magistral exact reţeta de a obţine informaţii pe care mai târziu o va preda DOAR TEORETIC Polonius. Poate şi pentru ă o combină cu arta abaterii atenţiei. În momentul în care Marcellus subliniază că stafiile sunt un lucru nefiresc, necurat, Horatio imediat se referă la Hamlet, la anunţarea sa cu privire la ciudata apariţie. Horatio de fapt aruncă nada: moartea într-adevăr suspectă a lui Hamlet cel bătrân poate fi folosită şi manipulată în scop subversiv. Horatio îl cunoaşte de mult pe Hamlet cel tânăr, îi ştie slăbiciunile, îi ştie trufia incipientă, ştie că Hamlet acţionează cam mereu contrar celor poruncite.

E ceva putred şi cu această stafie. Ea este vizibilă pentru toţi cei ce sunt de faţă. O fi chiar o fantomă? Îi oferă şi un pretext pentru care se află în acea stare: Duhul este damnat “până la mistuirea crimelor din timpul vieţii”.  Dar mai important: îi spune prinţului ceea ce acesta VROIA SĂ AUDĂ. Ironia este că otrava manipulării, a dezinformării se petrece, într-adevăr, prin urechi.
De acum Horatio poate lăsa lucrurile să curgă de la sine în ceea ce-l priveşte pe Hamlet. Acesta va lucra, fără să ştie, în interesul adversarilor pentru că el nu va mai căuta dreptatea ci răzbunarea. Îşi uită rolul pe care-l juca în structura statului iar asta provoacă îngrijorare, o contrareacţie – este pus sub urmărire. Ceea ce duce la o sporire a maladiei care-l cuprinde. El spune că face doar pe nebunul dar nu cumva o fi într—adevăr nebun. Nu este bolnav de nihilism? Nu începe să infiltreze el însuşi idei subversive în societate (“Danemarca e o închisoare”)? E măcinat de neîncredere. În toţi! Dar nu şi în Horatio. Iar acest lucru produce victime. Ofelia înnebuneşte şi apoi moare din cauza lui. Îi sucise minţile iar apoi o părăsise, o repudiase. Moartea lui Rosencrantz şi Guildenstern este cauzată direct tot de Hamlet. Îi spuseseră cinstit că fuseseră trimişi să vadă ce-i cu el. Mai mult, nu dezvăluiseră regelui sau lui Polonius că Hamlet fusese înştiinţat de misiunea lor. Purtaseră o scrisoare al cărei conţinut nu puteau să-l ştie? Care-i vina lor? Nu contează! Hamlet îi trimite la moarte în locul său!

Hamlet preia şi o activitate cât se poate de modernă. Ştie puterea presei, a mass-media, a industriei de entertainment, a puterii de sugestionare a ei, a capacităţii acesteia de a se erija în vector de opinie pro sau contra: “mai bine să ai un epitaf prost după moarte, decât să te vorbească dumnealor [actorii] de rău cât eşti în viaţă”. Nu cred că întâmplător a ales Shakespeare scene din cucerirea Troiei când se referă de această dată la teatru. Practic este “calul troian” prin care zidurile cetăţii cad. Dar Hamlet fusese aici doar un factor de accelerare a acţiunii propagandistice duşmane. Venea pe fundalul unei deja existente situaţii tensionate din “industrie”. Divizarea era produsă prin acel “război între generaţii”, între actorii “copii” şi cei consacraţi. Hamlet juca şi aici după cum vroia duşmanul nevăzut. Efectul devastator al acestei colane a cincea “artistice” se vede imediat prin atmosfera de neîncredere generală, de suspiciune, de reacţii immediate, negândite pe care le iau personajele. Şi oamenii mor unul după altul.

Aparatul diplomatic este supus intoxicării. Reveniţi din Norvegia Voltemand şi Cornelius  îşi conving superiorii de inocenţa regelui norveg. Să fi fost naicvi? Să fi fost năimiţi? Fortinbras, spun ei, nu va ataca Danemarca pentru că i s-a poruncit să nu cuteze să facă acest lucru dar, în schimb, acesta roagă să fie lăsat să tranziteze înspre preconizata luptă cu polonezii. Iar danezii înghit aşa ceva!

Şi iată cum toate acestea duc la un veritabil război civil. Personajele sunt anihilate pe rând până se ajunge la rege. Ori, “Când piere riga, Nu moare singur;”, “Dacă un rigă Oftează, obştea toată geme, strigă.” Familia regală moare, aparatul de stat e distrus, curtenii sunt ucişi. Cine rămâne-n viaţă? Horatio! Care-l întâmpină pe Fortinbras. Duşmanii sunt în cetate fără să fi tras vreo lovitură de tu, fără să fi folosit sabia. Doar cu acţiuni discrete şi eficiente de felul celei cu corabia “piraţilor”.

Să recapitulez:

Horatio manipulează Garda (armata) apoi pe Hamlet. Acesta provoacă neîncrederea în sistem (în curteni) şi răspândeşte nihilismul în societate prin entertainment. Asupra aparaului de stat (Polonius şi diplomaţii) se aplică dezinformarea. În final victimele se află la danezi iar victoria la norvegieni.

Ediţie folosită:

Shakespeare, Hamlet, Opere complete, volumul 5, traducere Leon D. Leviţchi, Dan Duţescu,  Editura Univers, Bucureşti, 1986