Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 1


Locul 1: PATIMILE LUI HRISTOS (The Passions of Christ, 2004)

 

AM GLUMIT!

 

Locul 1: EVANGHELIA DUPĂ MATEI (Il Vangelo Secondo Matteo, 1964)

 

Cu fiecare an ce trece, acest film realizat de un mare chinuit, Pier Paolo Pasolini, capătă o forţă din ce în ce mai mare. Mătură practic cu toată bombonăraia, dulcegăraia şi pietismul producţiilor mai mult sau mai puţin hollywoodiene, începând cu „Iisus din Nazaret” şi terminând cu „Patimile…” mai înainte pomenite. O producţie prin care LOGOSUL (Cuvântul) lui Dumnezeu străpunge istoria cu toată forţa şi energia, o forţează să-şi schimbe direcţia. Nu prin efecte speciale, nu prin pirotehnie, prin spectaculoase jocuri de lumină. Ci prin interpretarea unor „actori”, de fapt impropriu spus „actori” de vreme ce a folosit nişte neprofesionişti. Prieteni, ţărani, lucrători – acesta e materialul uman pe care l-a folosit. Şi un tânâr de 19-20 de ani personificându-l pe Iisus de o manieră opusă în întregime clişeelor imagistice impuse de la Renaştere încoace. Un Iisus cu o statură mai degrabă filiformă dar, paradoxal, dominatoare, care nu este nici blond, nu are nici ochi albaştri şi nici o barbă impunătoare. Iar în jurul lui se desfăşoară o mulţime compusă din feţe comune, trudite, butucănoase chiar.

 

Şi cu toate acestea, o undă de hieratism cuprinde totul, ceea ce lipseşte în mare parte în producţiile cu conţinut biblic. Sfinţenia ce pare că iradiază provine tocmai din acest material uman aparent brutal. Feţele personajelor acompaniate de cinematica peisajelor capătă un aer iconic provenit poate din referinţa picturală ce se ghiceşte a fi preluată din operele pre-renascentiste, necontaminate cu duh păgân. Cât să fie alegere conştientă? Tind să cred că în totalitate.

 

Interesant lucru şi cu peisajele alese drept „platou de filmare”. Sunt locuri concrete din Italia ce i s-au părut lui Pasolini a fi cât mai aproape de situaţia momentului evanghelic. Mie mi se mai pare ceva, şi am observat lucrul acesta şi la „Andrei Rubliov„: parcă i s-ar da dreptate lui Blaga, care făcea referire la un spaţiu matrice al popoarelor. În cazul nostru, ca să reamintim, vorbea Blaga de unduirea deal-vale: spaţiul mioritic. Dar în cazul ruşilor care ar fi stilistica spaţială? A marilor orizonturi nesfârşite. Ori în „Rubliovul” lui Tarkovki actul hristic se manifestă în cel mai tipic spaţiu rusesc iar dorinţa ce cuprinde sufletul rusesc este aidoma. În mod asemănător stau lucrurile şi cu spaţiul filmat de Pasolini, doar că acum avem de-a face cu cel italic, fragmentat, strident şi tumultos. O formă naţională dată materialului hristic.

 

În contrabalans, ca ilustrare a mesajului universal adus de Creştinism, avem fabbuloasa ilustraţie muzicală, un melanj de muzici din colţuri diverse, dar nu o babilonie ci funcţionând ca un întreg ce se completează. O simfonie în diversitatea stilurilor!

 

„Ateu” (dar în ce măsură oare?), marxist, comunist, pidosnic. Şi cu toate acestea Pasolini, prin filmul său, a uimit (şi uimeşte!) instantaneu mai întâi prin lipsa de ireverenţiozitate pe care o aşteptau mai ales cei de stânga la adresa lui Hristos cât şi prin falsul iconoclasm care i s-a reproşat dinspre o anumită dreaptă.

 

„Cum se face că o persoană ca Pasolini” – cu tarele sale, adică – „tocmai una ca aceasta a reuşit să realizeze un asemenea film?”, l-am întrebat pe maestrul Sorin Dumitrescu la târgul Gaudeamus. Iar acesta, vehement până atunci în contra serialului lui Zeffirelli („Iisus din Nazaret„) a ridicat neputincios din umeri, fără să poată explica.

 

 

Gaudeamus 2013: Sorin Dumitrescu lansează „Tablou cu orbi”


Cartea vine ca un gest de reverenţă la comemorarea a 30 de ani de la despărţirea de Nichita Stănescu. Petrecută sâmbătă, 23 Noiembrie 2013, în cadrul Târgului Gaudeamus, la standul Fundaţiei Anastasia.

 

Târgul de Carte Gaudeamus 2013, ziua a patra


Când scriu această postare ne aflăm deja în dmineaţa zilei de luni. Ori eu fac referire la ceea ce s-a petrecut sâmbătă, cu două zile în urmă. Această întârziere e cauzată de oboseala efectivă pe care am simţit-o când m-am întors. La orele lungi petrecute în incinta Romexpo s-au adăugat şi îmbulzeala de nedescris – în unele locuri trebuia să-ţi faci loc cu coatele – şi câldura înăbuşitoare pe care aş fi numit-o caniculară dacă ne-am fi aflat în mijlocul verii.

 

Plecasem de acasă cu ţinta programată pe mai multe evenimente şi decis să iau autografe pe cărţi pe care le posedam deja. Decalările au făcut ca anumite lansări să se încalece şi sî le ratez oarecum. Dar de bifat le-am bifat.

 

Un fel de zi asociativ-disociativă în ceea ce priveşte evenimentele şi personalităţile de care m-am lovit. Am obţinut autograful lui Sorin Dumitrescu pe o carte apărută cu mai bine de 20 de ani în urmă. Pe copertă, numele dânsului se însoţea cu acela al părintelui Galeriu (Dumnezeu să-l odihnească), cu al lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Am trăit uimirea de a-l vedea pe patronul de la Humanitas disociindu-se de acest volum mai vechi. „Nu este cartea mea. Sorin Dumitrescu nu mi-a cerut acordul”, a refuzat dânsul sec refuzul unui autograf. Reacţia se petrecea la finalul unei alte prezentări de carte, reeditarea „Epistolarului de la Păltiniş”, carte asociată cu figura lui Constantin Noica. Cu acest prilej mă aşteptam să existe o disociere faţă de interdicţiilecu scop” antilegionar” preconizate de nişte bezmetici aflaţi trecător în frunte statului. Nu mi-a fost dat să aud. Mâine, poate, poate se va mira Liiceanu de punerea la index şi a cărţii domniei sale.

 

De numele lui Ceauşescu se leagă viaţa multor personalităţi. Între ele, Ştefan Andrei şi Ion Iliescu – ambii prezenţi la câte o lansare de carte cu caracter memorialistic, în cazul lui Ştefan Andrei fiind vorba de propriile sale istorii, iar în cazul lui Iliescu de lansarea Memoriilor lui Gorbaciov. Îi asocia prezenţa în cadrul aparatului ceauşist; îi disociază partea baricadei de care s-au aflat în ’89. Însă cu Iulian Vlad şi Gelu Voican Voiculescu este greu de spus ce îi asociază/disociază. Dar sigură e asocierea unei părţi din masonerie alături de Voican Voiculescu.

 

Şi domnul Valerian Sava – critic de film pentru cei ce nu ştiu – este asociat: cu semnăturile Noului Cinema Românesc ceea ce îl pune în conflict cu diversele conduceri din fruntea forurilor ce dirijează banii în cinematografia autohtonă.

 

Două replici voi încerca să le ţin minte. Una îmi era adresată: „Pe dumneata te-am văzut şi acum câteva zile”, îmi spune fostul şef al temutei Securităţi, Iulian Vlad, atunci când mă învârt prin juru-i cu aparatul foto, semn de reflex profesional. „Vând volum cu autograful lui Ion Iliescu în schimb cu apartament cu patru camere”, strigă excentricul Paul Daian imediat după ce a obţinut semnătura fostului preşedinte. Iar zâmbetul lui Iliescu se întinse şi mai larg.

 

S-a deschis Târgul de Carte Gaudeamus 2013


Am trecut şi eu din prima zi pe-acolo. Pe înserate, însă. Foarte pe-nserate. Mai curând ca să-mi fac o idee pentru zilele ce vor veni. Pentru că de data asta mi-am făcut abonament pentru toată perioada. 10 lei, pentru doritori.

 

Mi se pare naşpa că nu poţi afla cu certitudine desfăşurătorul lansărilor şi manifestărilor până la final. Foaia pe care o poţi culege la intrare se ocupă doar cu ceea ce urmează a se întâmpla în ziua respectivă.

 

Am avut bucuria în schimb de a reîntâlni standul Editurii Fundaţiei Anastasia, dispărută de ceva vreme atât de la Gaudeamus, cât şi de la Bookfest. Mi-am exprimat surpriza plăcută de a revedea „Anastasia” din nou şi  maestrul Sorin Dumitrescu mi-a replicat că a făcut acest efort – inclusiv financiar – ca un omagiu: „Pentru că s-au împlinit 30 de ani de la despărţirea de Nichita şi 10 de la cea a părintelui Galeriu”. Sâmbătă, 23 Noiembrie, are lansare de carte. La 12, şi nu la 13, cum apare în program. Iar dacă doriţi să schimbaţi câteva vorbe, să luaţi un autograf, îl puteţi găsi la standul situat pe nivelul cel mai de sus (7.70 – bulevardul Studia).

 

O altă bucurie mi-a venit de la standul celor de la Adevărul când mi s-a spus că sâmbătă se lansează cel de-al doilea volum despre „Viaţa lui Ceauşescu”, scris sub coordonarea Laviniei Betea. Va fi prezent şi Ştefan Andrei, care i-a ajutat pe cei de la „Adevărul” în demersul istoriografic pe care şi l-au asumat, mi-a declarat Grigore Cartianu. Tot Lavinia Betea îşi va lansa vineri un alt volum. Nu ştiu despre ce carte e vorba şi la ce editură dar voi afla. Asta pentru că vreau să fac rost de nişte autografe pe cărţile pe care le posed deja. Deci, de data asta voi merge eu cu cărţile după mine la Târg şi mai puţin să le cumpăr de acolo.

 

Vineri – din motive ce ţin de marketing – miroase şi a reduceri masive. „Black friday”! Să vedem dacă va fi aşa. Cei care au copii ar putea profita şi să-şi facă rost acum de materialele şcolare ce se cer de la profesori şi învăţători.

 

Părintele Dumitru Stăniloae despre Neam, Naţiune, Naţionalism.


Sorin Dumitrescu – Teologic vorbind, ce este naţiunea? Şi, legat de asta, dacă ea este perfectibilă ca formă comunitară?

 

Preot Dumitru Stăniloae – Eu cred că Dumnezeu nu vrea să se anuleze nimic din varietatea creată de El, din istorie sau din geografie, ci vrea să le transfigureze, să le înalţe, să le schimbe la faţă. Aşa după cum Dumnezeu nu vrea să se unifice persoanele într-una, tot aşa nu doreşte o singură naţiune. De aceea vreau să vă citesc cuvintele acestea minunate din Apocalipsă, capitolul 21, versetul 25-26: „Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. Iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor şi vor aduce în ea slavă şi cinste neamurilor”; deci şi în viaţa viitoare fiecare neam îşi va aduce cinstea, slava şi frumuseţea lui. Cred că Ortodoxia a promovat frumuseţea neamurilor. Cred că, în special limba română, ca nici o altă limbă, are un conţinut de o mare dulceaţă duhovnicească. Cele slave, nici ele nu au aşa ceva, pentru că limba slavă a rămas o limbă unificatoare pentru toate popoarele slave care trăiau despărţite. Grecii, şi ei, au rămas cu o Liturghie în limba veche, care n-a intrat în limba poporului. La noi s-a petrecut un miracol, ceva unic: Ortodoxia s-a tradus în toate slujbele în limba poporului şi a intrat împreună cu spiritualitatea acestor cuvinte şi în viaţa lor de toate zilele.

 

S.D. – Deci s-a îmbisericit limbajul cotidian, diurn?

 

Pr.D.S. – S-a înduhovnicit.

 

S.D. – S-a înliturghisit.

 

Pr.D.S. – N-aş spune numai atât. I-a dat un conţinut de taină cum n-au limbile altor popoare. Aporape fiecare cuvânt românesc, dacă te uiţi bine la el, constaţi că nu este limitat la un conţinut foarte raţional şi foarte precis, ci are în el şi un conţinut de taină. Latinescul Conventia a devenit cuviinţă, ce extraordinară schimbare! Cât de exterior este „convenţia”. Dolor latinesc a devenit dorul românesc.

 

S.D. – Sau durere. Adică, vreţi să spuneţi că limba noastră are şi precizie, şi taină.

 

Pr.D.S. – Om cumsecade. Poţi să traduci asta?

 

S.D. – Comme il faut, ha, ha, ha.

 

Pr.D.S. – Sau cum spunea Cioran odată, când m-am întâlnit cu el: nepăsarea – indiference.

 

S.D. – Şi el este exasperat de cuvinte.

 

Pr.D.S. – Da. Viciul latinesc – patimă la noi. Câte sensuri are patima, ştiţi… şi dacă ne-am duce mai aproape de popor, spre zicale. Noi nu am ştiut să arătăm această bogăţie şi această mare taină, cum poporul a dus cuvintele din Biserică, de la slujbe, în viaţa lui. Celelalte popoare ortodoxe n-au putut face asta, pentru că slujbele din Biserică nu s-au tradus în limbile lor. Aşa, poate că fiecare popor şi-ar fi dezvoltat o unicitate a lui, şi în acelaşi timp şi un fel de unitate duhovnicească. Eu cred că aşa va fi în viaţa viitoare.

 

S.D. – Înţeleg că dumneavoastră consideraţi că neamul românesc, mai mult ca altele, arvuneşte ceea ce va fi?

 

Pr.D.S. – Da, şi cred că neamurile vor fi acolo într-o mare unitate şi cred că va fi şi o mare diversitate. Dar nu una polemică şi de războaie, ci o diversitate de întregire. Dacă m-ar mai ajuta Dumnezeu, două lucruri aş vrea să fac: să vorbesc de această unitate în diversitate în limba românească şi să o ilustrez cu portul românesc; este atâta delicateţe în portul românesc, atâta armonie, graţie şi seriozitate. Eu cred că asta este destinaţia neamurilor, nici să se dezbine în lupte, aşa cum se face în occident, nici să se unifice, cum se tinde acum, ci să se dezvolte în sensul acesta spiritual care să însemne dezvoltare, diversitate în Dumnezeu Care este şi unit.

 

S.D. – Părinte, vă daţi seama ce inflaţie de adverbe există în limbajul dumneavoastră teologic? Ca de exemplu: oarecum, într-un anume fel, într-atât, totuşi, cât de cât, orişicât, întrucâtva. Asta, cel puţin lingvistic, califică teologia dumneavoastră ca o teologie a nuanţelor.

 

Pr.D.S. – Cred că este aceeaşi legătură între unitate şi diversitate. oricum nu poţi să reduci totul la o unitate uniformă, monotonă, dar într-un anume fel nici nu le poţi dezbina. Această folosire a adverbelor este poate şi datorită tainei lucrurilor care, antinomic vorbind, sunt şi unite, şi deosebite. În sensul meu, nuanţa are scopul de a sugera, de a circumscrie taina. Niciodată nu pot ajunge să exprim perfect, fără rabat, o taină. De aceea sunt mereu pe drum spre ea şi caut să nuanţez. Dar, revenind la limbajul nostru, ce apropiat ni-L face pe Dumnezeu, „drăguţul”. Nu „drag”, ci „drăguţul”. Parcă-L mângâi. Sau Măicuţa Domnului. Noi spunem împărăţie, nu spunem regnum. Este extraordinar, împăratul din poveşti, plin de taină, de putere, şi totuşi aşa de bun. Fecioară în loc de virgo. Virgo este ceva fizic. Fecioara – câtă nevinovăţie! Joc. Jocul este altceva decât dans. Occidentalii ştiu de dans, noi ştim de joc.

 

S.D. – E mai genuin „joc”.

 

Pr.D.S. – „Dans” este mai biologic, iau femeia la dans. „Joc” este mai copilăros, mai curat, mai nevinovat.

 

S.D. – Dumneavoastră echivalaţi neamul cu naţiunea, sau faceţi o deosebire totuşi?

 

Pr.D.S. – Naţiunea este un termen mai nou. Eu îi spun mai mult neam.

 

S.D. – Dar neamul nu este mai apropiat de etnie?

 

Pr.D.S. – Suntem de un neam, suntem rude. Naţiunea deja este ceva mai abstract, mai politic, mai rece.

 

S.D. – Sunteţi naţionalist?

 

Pr.D.S. – Dacă aş avea un cuvânt de la neam, l-aş folosi pe acela. Eu ţin la neamul meu.

 

S.D. – Dar patriot sunteţi? profesorul Cândea face echivalentul cuvântului patrie care se zice că este un cuvânt destul de nou, cu un alt cuvânt mai vechi, care este moşie. Moşia este echivalentul patriei. Deci patriot sunteţi?

 

Pr.D.S. – Eu aş spune că n-avem cuvinte unitare pentru lucrurile acestea. Eu ţin la ţara strămoşească. Ea îmi spune mai mult decât patria. Patria parcă este iarăşi un cuvânt venit de aiurea Vaterland. Pater. Ţara strămoşească, ţara mea, ţara noastră. Am apucat timpurile când Ardealul nu era unit. Aproape toţi tinerii din sat spuneau că se duc în ţară.

 

„7 dimineţi cu Părintele Stăniloae – convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu”, ediţie îngrijită de Răzvan Bucuroiu, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 173 – 177.