Hârtia de turnesol a filorusismului


Rusnacii au o tactică perversă de a cuceri minţile şi de a-şi păstra influenţa. JOCUL LA DOUĂ (sau mai multe) capete. Ei crează mişcări radicale (anarhiste, bolşevice, seculariste, pe scurt „progresiste”). Nu ştiu cum se face dar, în cea mai mare parte – sau de la un anumit punct încolo – aceste mişcări se pun pe compătimit oropsita Rusie. Ba că e înconjurată de duşmani, ba că e supusă emargourilor, ba că nu-i tratată egal. Această mişcare eminanmente „de stânga” are drept obiectiv să sape la temeliile morale ale Vestului, adică ale societăţilor creştine. Şi cunoaşteţi dumneavoastră evantaiul de teze vehiculate de extrema stângă şi de tovarăşii de idei. Finanţarea – pentru că să nu uităm că există şi finaţare – e făcută prin părţi terţe, prin acei miliardari roşii care susţin cu elan „progresismul”. Soros nu e nici primul şi nici ultimul de această teapă. De exemplu, Armand Hammer vă spune ceva?
În faţa acestui curent Rusia are grijă să construiască o contrapondere botezată fie „tradiţionalistă”, fie „naţionalistă”, „suveranistă”. Dacă pui lupa pe aceste mişcări „de dreapta” se observă cum le lipsesc nişte elemente hotărâtoare spre a fi, de exemplu, în acord cu creştinismul, fie el şi eretic. Cât o fi de catolică să zicem formaţiunea politică a doamnei Le Pen? Păi nu prea este! Aceste formaţiuni servesc, la momentul potrivit, să sprijine politicile Moscovei.
Dar care e hârtia de turnesol prin care AMBELOR extreme le e divulgată obedienţa răsăriteană? Păi priviţi cum sar în sus atunci când se preconizează adoptarea unor măsuri minime de securitate naţională. Sar în sus! De exemplu, că România nu ar trebui să aloce 2% din PIB pentru apărare naţională. Ca un făcut, şi extrema stângă, şi aceşti „dreptaci” vopsiţi se vor apuca de plâns pe umărul „săracului popor supus la biruri”.

Obama a făcut Rusia să renască; Hillary o va face măreaţă din nou!


Doar câteva ore ne despart de alegerea succesorului lui Obama la preşedinţia Statelor Unite ale Americii. Greu de crezut dar acest Obama, prin politica sa externă dezastruoasă, a reuşit să aducă SUA la statutul unei puteri de rangul 2. În faţa lui Obama, până şi Bush kunior capătă trăsături de genialitate. În fnd, trupele SUA au reuşit în timpul lui Bush să ocupe Afganistanul şi Irakul; Alianţa Nord-Atlantică s-a extins (spre norocul nostru) până la Gurile Dunării datorită aceluiaş Bush junior.

 

Dar în timpul lui Obama? Să-mi spună şi mie cineva dacă a existat ţară care să fi urinat în capul americanilor dacă şi-au pus în cap să facă acest lucru. Nu vorbim doar de Rusia aici, Avem în vedere situaţia de pe tot mapamondul.

 

În America de Sud marxismul este la el acasă. Cazul cel mai flagrant: Venezuela, ţară care, deşi stă pe un munte de petrol, populaţia se află în pragul foametei. Evident că pe Obama ăl cam doare în cot. În fapt, cred că domnia sa chiar aplaudă regimul marxist de la Caracas. Doară a aplaudat şi acordul de pace din vecina Venezuelei, Columbia, cu insurgenţii FARC! Noroc de columbieni că s-au opus prin referendum acceptării în viaţa publică a terorismului marxist-leninist. Un regim pe care domnul Obama, în schimb, nu îl repudiază în nici un fel de vreme ce, printr-un „acord istoric”, Statele Unite au recunoscut regimul comunist de la Havana. Un regim castrist în faţa căruia până şi Nicolae Ceauşescu se ţinea cu mâna la nas. Despre estul Americii de Sud ce să mai spunem? Doar atât: că, prin Brazilia, acest continent s-a predat cu arme şi bagaje regimului Putin, prin intermediul BRICS.

 

Ori, prin intermediul BRICS, influenţa Rusie cuprinde practic jumătate de glob, dacă nu mai mult. Africa e lăsată în mâna marxisto-putiniştilor graţie acestui BRICS, de vreme ce Africa de Sud – motorul economic african – e parte a acordului respectiv; India şi China impun practic jocul în Asia!

 

O Asia spre care Obama pretindea că-şi îndreaptă privire. Dar s-a preocupat de zonă cu o aşa luciditate şi cu atâta diplomaţie încât China face tot ceea ce-şi doreşte în Marea Chinei de Sud. Foarte recent, cu mai ăuţin de o lună în urmă, Filipinele (un stâlp al prezenţei americane în zona Asia Pacific) anunţa că e foarte probabil ca americanii să-şi cam facă bagajele din această ţară iar Filipine să o ia spre alte zări! Mai spre China. Dar bomboana pe coliva politicii americane din zonă o pune regimul nord-coreean cu testele sale nucleare şi balistice necontenite.

 

Orientul Mijlociu e tot ceea ce poate fi numit mai „varză”. Un dezastru absolut la care a contribuit din plin şi secretara de stat din vremea „primăverii arabe”, doamna Hillary Clinton. Exceptând Tunisia, toate celelalte ţări au riscat – şi riscă în continuare – să cadă în mâna islamiştilor fundamentalişti. Drep e că aici măgăreaţa nu pică în totalitate pe umerii americanilor. O contribuţie însemnată cade în sarcina clovnilor politici din Franţa şi Italia, care s-au grăbit să ocupe în zonă locul lăsat liber de SUA prin deciziile lui Barack HUSSEIN Obama de a nu se implica în zonă. Şi au rezolvat-o atât de măreţ încât tot la americani au fost nevoiţi să recurgă atât în dosarul libian, cât şi în acela sirian.

 

Numai că s-a ivit o problemă: Rusia a prins momentul spre a se afirma şi A TESTA putinţa SUA de a acţiona. Aşa încât în toamna lui 2013, când SUA erau gata să intervină pentru debarcarea lui Assad, Putin a recurs la şantajul nuclear. Iar Obama a cedat. FĂRĂ SĂ OBŢINĂ NICI UN AVANTAJ ÎN SCHIMBUL NON-INTERVENŢIEI! Nici măcar o măsură în contra-partidă! Măcar atât: că, în acest caz, nici ruşii nu au voie să intervină. NIMIC!

 

Şi tot în Orientul Mijlociu, Tratatul cu Iranul ar trebui trecut la capitolul „ruşini istorice”. practic un duşman al SUA nu numai că i se îngăduie să-şi continue programul nuclear, dar SUA mai contribuie şi financiar la acesta! Şi să nu vă gândiţi că, poate-poate, astfel Iranul ar fi sub control. În situaţia actuală, Iranul a avut grijă să se pună bine cu Rusia. Care Rusie va acţiona, la o tentativă a SUA, asemeni ca în dosarul sirian.

 

Dar cel mai groaznic eşec al politicii externe americane sub Obama îl constituie, fără doar şi poate, criza ucrainiană. Nu mor eu de grija ucrainienilor dar geo-politic ne stă mai bine cu zona de protecţie ucrainiană între noi şi Rusia. Ori integritatea Ucrainei fusese GA-RAN-TA-TĂ în 1994 atât de către Rusia, cât şi de marea Britanie şi SUA – prin Memorandumul de la Budapesta. Ori, prin anexarea Crimeei şi prin lupetel din Donbas, Rusia nu a făcut altceva decât să micţioneze pe acel tratat. Care memorandu, apropo, fusese semnat în timpul altei administraţii democrate – al lui Bill Clinton. Deci nu numai că Rusia şi-a bătut joc de SUA. A avut grijă ca acest rapt teritorial să se petreacă tot în timpul unui preşedinte al Partidului Democrat.

 

Şi care o fi fost răspunsul Americii? Păi… Cam lipsă! Până şi pe plan diplomatic s-au repezit să se auto-propună conciliatori tot doi clovni europeni: tanti Merkel şi bufonul Hollande. Un fel de a spune că şi Europa a fost lăsată în sarcinja altora, asta legat şi de unii care nu vor cu nici un chip să realizeze IZOLAŢIONISMUL autentic în care a fost adusă America pe timpul lui Obama.

 

Cât despre România, să ne aducem aminte cum aceeaşi administraţie Obama a ţinut în braţe – prin intermediul unui arivist cinic numit Gittenstei – un regim corupt şi venal simbolizat de Băsescu. E o chestiune care nu prea e menţionată prin presă. Oare şi pentru faptul că mulţi prestatori de la trusturile de presă dâmboviţene „lingeau clanţa” amabasdei americane? Noi credem CĂ NU numai asta. Aceiaşi prestatori mai lingeau (şi ling în continuare) şi clanţa ONG-urilor domnului George Soros. De aceea o susţin atât de furibund pe doamna Clinton. Pentru ca SUA să fie aduse la dezastru spre gloria neokominternului şi a maicii Rusia căruia neokominternul îi slujeşte!

Un sictir pentru „Aferim”


Am văzut şi eu, într-un final, acest nou film al lui Radu Jude, producţie ce a generat deja destule comentarii, de la cele extaziate (provenite – nu întâmplător – din găştile sorosist-gedesiste) până la acelea total potrivnice. Da, am citit cronicile mai înainte, dar acelaşi lucru îl făcusem şi cu anteriorul film al domnului Jude, „Toată lumea din familia noastră”. Şi, dacă în ceea ce priveşte „Toată lumea…” mi s-a părut formidabilă realizarea, nu acelaşi lucru îl pot spune în cazul „Aferim”.

Din cronici înţelesesem că prin variiile săli de cinema s-a răs în hohote la vizionare. Probabil o fi vorba de publicul de mall pentru că nici eu, nici ăilalţi 7-8 spectatori din sală nu am scos un hohot măcar în timpul derulării acţiunii. Nici măcar nu am zâmbit. Pesemne acel public amintit s-o fi veselit de minune la auzul limbajului auzit. „I-auzi, bă! Să spune ‘p.lă’ şi ‘pi.dă’! Ce mişto! Şi uite bă cum îşi bagă capu’ în fofoloanca ‘ciorii’! Bă, ce tare! Şi ia uite bă şi la popa ăla ce prost e! Proşti mai era ăia, bă, pe timpuri!” Cam aşa cred că îşi comentează spectatorul de mall filmul. Bun, mai există şi spectatorul „de fiţe”, care reacţionează la fel, din aceleaşi motivaţii dar îşi camuflează reacţiile sub aspectul unui limbaj mai elevat.

Ori mie nu mi-a stârnit aceste reacţii. Abia pe la sfârşit am empatizat ceva-ceva cu unul din personaje. Dar am observat – aşa cum au observat şi alţii – temele atinse de domnul Jude. Sau poate e mai corect spus, de doamna Constanţa Vintilă-Ghiţulescu? Nu ştiu, că nu mi-a căzut în mână nici un volum al acestei dudui conectate şi dânsa la reţeaua Soros-neokomintern. Vorbim de: anticlericalism, patriarhalism, condiţia inferioară a femeii, condiţia şi mai inferioară a „romilor” (a ţiganilor, adică), rasismul, homofobia, incultura ancestrală a românilor. Nişte teme extrem de dragi extremei stângi intelectuale, din care face parte şi anterior pomenita doamnă. Dar şi domnul Jude (şi nu numai el) câtă vreme acesta adoptă limbajul stilistic foarte dogmatic impus de tovarăşul Lars von Trier prin manifestul său, „Dogma 95”.

Domnul Jude pretinde că producţia sa este una istorică. Un film istoric ce ar vrea să fie o frescă. Să ne oprim un pic asupra acestui aspect: de la ultimii domni pământeni (Brâncoveanu, Cantacuzino şi Cantemir) până la Unirea ce mică cele două Principate au fost terenul de înfruntare a marilor puteri, ţinuturi jefuite încontinuu, supuse spolierii, distrugerii şi obiectiv al asimilării de către Maica Rusie. Între două ocupaţii, vremelnicii domni – mai ales fanarioţii – se ocupau şi ei, în virtutea fişei postului, la stoarcerea oricărui posibil venit, atât în beneficiul turcilor (apoi al ruşilor), cât şi în interes propriu. Dar despre aceste probleme nu se pomeneşte în nici un fel. Din contră, zapciul, adică personajul principal, abia aşteaptă o eventuală confruntare între turci şi muscali pentru ca ascensiunea odraslei sale să fie uşurată! Oare s-o fi documentat într-adevăr domnul Jude? Credem că nu, pentru că dacă ar fi făcut acest lucru ar fi găsit destule mărturii ale celor care, ajunşi la senectute spre sfârşitul veacului al XIX-lea, începeau să plângă când rememorau nenorocirile aduse de diversele ocupaţii militare. Între acestea şi o molimă – despre care se face referire în film – dar a cărei răpândire a fost uşurată, dacă nu chiar sprijinită criminal, de trupele ruseşti.

Şi tot trupele ruseşti au cauzat, pe lângă răspândirea modelor apusene, şi un laxism moral al femeilor din Principate, ademenite de strălucirea uniformelor ţariste. Iar acest laxism se suprapunea altuia deja mult răspândit în sânul societăţii româneşti: divorţul. Spre diferenţă de ceea ce vrea să sugereze filmul, femeile care s-au nenorocit pe viaţă au fost exact acelea care s-au măritat cu ofiţerii ţarului, în căminele lor dând nas cu o brutalitate, bestialitate şi imoralitate neîntâlnite până atunci! Dar domnul Jude (sau doamna Vintilă-Ghiţulescu) fentează şi această realitate istorică. Şi o aruncă asupra boierimii autohtone.

Dar dece exact asupra boierimii româneşti? Şi, prin faptul că biblioteca boierului iese în evidenţă, asupra aceleia luminate! Şi care ar fi trenuit să ştie Legea! Care interzicea omorul, atât din punct de vedere civil, cât şi din punct de vedere religios. Mai ales din punct de vedere creştin, unde omorul, crima îţi poate aduce damnarea veşnică. Păi cumva din motive de… luptă între clase? Din motive de marxism deşănmţat? În care „moşierimea” (Feudalii, chiaburii, mai apoi burghezii) sunt contrapuşi „maselor muncitoare”? Credem că da, mai ales că tocmai aceşti indivizi (marxiştii) difuzează inepţia că Legea este o invenţie a claselor „exploatatoare” pentru a ţie sub control masele „exploatate”. Deci, o lozincăraie de doi bani stângistă! Şi în care rolul „exploataţilor” este acordat „sclavilor” ţigani.

Aşa că trecem la tema principală, aceea a pretinsei „sclavii” a ţiganilor. ori aici propagandiştii fac un hocus-pocus semantic între înţelesul termenului de „robie” sinonim, după ei, aceluia de „scavie”. Ceea ce este O MINCIUNĂ! Ori robia nu pooate fi echivalată cu sclavia! Ea, robia, este într-adevăr un reziduu al unei societăţii întârziate în dezvoltarea sa, din motivele expuse mai sus. Şi ea, robia, cuprinsese într-un anumit sens ÎNTREAGA SOCIETATE! De la „robii” ţigani, până la „robul” lui Dumnezeu care era Vodă! De fapt, începutul secolului XIX surprinseseră Principatele în situaţia menţinerii unei societăţi stratificate între stări sociale delimitate de obiectul muncii lor. Birocraţia vremii (adică boierimea), ce se muncea cu îngrijirea aparatului administrativ al ţării; ţăranii, care se îngrijeau de muncile câmpului; clerul şi monahii, care erau însăcinaţi cu menţinerea instituţiilor sociale ale vremii (bolniţe, orfelinate, cămine), culturale (tiparniţe, şcoli); negustorii (de diferite etnii); şi, într-un final, ţiganii. Iar aceştia, aceia CARE ERAU ROBI ca situaţie juridică, munceau NUMAI în beneficiul statului. Adică erau „robi” pe lângă mânăstiri, pentru ca acestea să aibe posibilitatea de a împlini rolul social sau cultural; erau „robi” domneşti, de a căror muncă beneficia direct instituţia domniei; existau „robi” boiereşti sau particulari, pentru ca aceas aparat de stat să se exercite. Dar cum se producea această „robie”? Prin PLATA BIRULUI, adică respectivele şatre plăteau anual UN IMPOZIT din veniturile adunate prin exercitarea meseriilor. Iar mare parte din venit le rămânea lor, ţiganilor! Practic, era o societate în care FIECARE era dator cu munca! De la vlădică la opincă. Ori situaţia se schimbă dramatic o dată cu Regulamentul Organic, care a dus la o înrăutăţire a situaţiei marii majorităţi a supuşilor (se reinstaurează iobăgia!), şi în care „elitele” erau îndemnate insidios de cei care impuseseră această falsă „Constituţie” să mărească exploatarea pământului şi a oamenilor. Şi care viza, pe termen lung şi nemărturisit direct, includerea treptată a Principatelor în cuprinsul Maicii Rusia şi rusificarea accelerată. Ori boierimea naţională (aia care e prezentată drept crudă în filmul de faţă) realizase că NU modelul rusesc poate dezvolta România, ci lucruri pe care le văzuseră ei în Occident. Despre acest lucru se vorbeşte în film? Nu, nici despre asta! Avem în schimb ba o amintire a capitalelor vestice prezentate caricatural, ba amintire a mişcării ui Tudor Vladimirescu prezentată şi mai caricatural, ba urme de haiduci criminali. Iar un exemplu cars de documentare proastă, pentru că haiducii cam fuseseră scoşi din joc, chiar măcelăriţi, de către „pravoslavnicii” soldaţi ai ţarului.

Dar poate că Jude urmăreşte altceva! Un soi de dezinformare pe invers. Dezinformarea clasică presupune ca într-un şir de „adevăruri” să fie strecurate câteva „minciunele” sau jumătăţi de adevăruri cu scopul ca şi acestea din urmă să capete aer de veridicitate. Ori în „Aferim” găsim altceva: o minciună gogonată evidentă alăturată unor acuze cât se poate de veridice (dar şi ele exagerate) pentru ca, prin contampinare, veridicitatea acestor acuze să dispară cu totul. Cazul „problemei israelite” în România şi trecerea sub tăcere a cauzelor apariţiei ei: INVAZIA(sprijinită de Rusia) a unei populaţii radical diferite sub aspect etnic şi religios începând cu instaurarea Regulamentului Organic şi accelerată din anii ’40 ai secolului XIX. Nici un cuvânt de la Jude (şi „consiliera” sa) despre această temă, el fiind ocupat cu aberaţia aia cu accente bogomile (cred) pusă în paralel cu un alt discurs ce îmi pare copiat mai degrabă din textele presei antievreieşti din a doua jumătate a aceluiaş secol XIX, un text recitat în tuşe extrem de groase de Alexandru Bindea. Acest lucru ar vrea să reflecte pretinsul „antisemitism” al Bisericii Ortodoxe. Lăsăm la o parte problema apartenenţei sau  nu a iudeilor din Răsăritul Europei la neamul lui Sem. Numai că descrierile reprezentanţilor clerului pare ciudat de mult scos din paginile revistei comuniste „Krokodil” decât din sursele pe care Jude afirmă că le-ar cita.

De fapt avem o însăilare de aforisme, zicători, ziceri, expresii populare aruncate cu rost şi fără rost, în stânga şi în dreapta. Un limbaj pretins „românesc”, o „sărbătoare a limbii române vechi”! Chiar aşa? Păi ce are păsăreasca aia de grecotisme cu turcisme amalgate cu românisme cu limba română? Doar pentru că a fost în uzul perioadei fanarote? Dar ne aflăm, zice Jude, în 1835, la 14 ani de la Revoluţia lui Tudor, şi în care trupele ruseşti aduseseră influenţa frnaţuzită încă mai dinainte, de pe la 1806-1812. A! Că stilistic au apărut nişte bijuterii literare ceva mai târziu, asta e altă poveste şi nu priveşte „poza” pe care Jude pretinde că o face momentului. ori momentul era unul al… invaziei rusismelor, din care Jude uziotează doar „polcovnic”. Poate o fi tot documentarea de vin?

Credem că da! Un detaliu mi-a atras atenţia la sfârşitul filmului. Ceva care mă mir că nmu a fost observat! Pe genericul de final îşi găsesc locul şi trimiteruile bibliografice ale lui Jude în descrierea pe care pretinde el că o face „momentului 1835”. Găsim: Neagoe Basarab! Ce ai zis, domnu’ Jude? Momentul Neagoe bsarab a avut loc cu peste 300 ani mai înainte. Mai aflăm „Ţiganiada”. Poate pentru limbaj pentru că apariţia sa tipărită a avut loc abia în a dioua jumătate a secolului XIX iar în ea nu aflăm acel limbaj porcos utilizat de Jude în film. Găsim numele lui Hasdeu. oare pentru opera sa dramatică „Răzvan şi Vidra” sau pentru articolele sale anti-israelite? Nu ştim. Nu pot enumera în întregime pomelnicul de trimiteri. Nu l-am reţinut. Dar unul anume l-am menţionat şi ţin să-l precizez alături de celelalte: ANTON PAVLOVICI… CEHOV! Păi ce treabă are scriitorul rus cu relităţile mioritice? Nu ştim nici asta.

În schimb o absenţă majoră are filmul, în toiul de sudalme. O sudalmă pe care nu am remarcat să o fi folosit domnul Jude, deşi descrie porţile Balcanilor, deşi auzim dialoguri în turceşte. Un cuvânt răspândit prin mahalale. Dacă l-a uitat domnul Jude, nu-i nici o problemă. I l-am menţionat eu în titlul actualei postări.