Bookfest 2013: „Tamara Buciuceanu – O viaţă închinată scenei”


Vineri, 31 Mai 2013, am dat şi eu o raită pe la Târgul de carte BookFest 2013. M-am nimerit mai mult la lansări prilejuite de viaţa unor mari artişti. Pentru început, la lansarea cărţii „Tamara Buciuceanu – O viaţă închinată scenei”. Aici, la standul editurii Litera, au avut câte un cuvânt de adăugat atât autoarea volumului, Bogdana Darie, cât şi distinsa artistă Tamara Buciuceanu-Botez. Omagii au mai prezentat domnul academician Răzvan Theodorescu, maestrul Ion Besoiu, distinsa doamnă Ileana Lucaciu, producătoara de televiziune Ioana Bogdan, precum şi cunoscuţii artişti Cristina Deleanu şi Eugen Cristea împreună cu regizorul Alexandru Darie.

TAMARA!

 

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea I )


Comunişti şi legionari (p. 456 – 457)

C.M. : …Veneam după un stagiu ceva mai lung la <<Uniunea Patrioţilor>>, la Judeţeana de Partid Ilfov, unde prim-secretar fusese Andrei Pătraşcu.

L.B. : Andrei Pătraşcu cel care-l împuşcase din greşeală pe Gheorghe Apostol la fabrica  <<Malaxa>>, în 1945, în încăierările generate de înfiinţarea sindicatului muncitoresc unit, patronat de comunişti ?

C.M. : L-a împuşcat pe Apostol din greşeală ?… Nu din greşeală îl împuşcase.

L.B. : Eu am asupra evenimentelor şi protagoniştilor o cunoaştere livrescă. Am citit în colecţia ziarului Scânteia cum Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, a fost împuşcat de legionari cu prilejul unei vizite ce-o făcuse la uzinele <<Malaxa>> pentru a-i organiza pe muncitori. În urma incidentului a fost spitalizat şi operat de medici sovietici. Am citit, de asemenea, stenograma discuţiilor purtate cu Teohari Georgescu de comisia de anchetă din 1968, unde fostul ministru de Interne afirmă că Apostol a fost împuşcat <<din greşeală>> de Pătraşcu. În relatarea ce-o face asupra cazului, Gheorghe Apostol nu scrie că Pătraşcu fusese legionar. Insistă asupra faptului că, pentru a muşamaliza cazul, Pătraşcu a fost trimis în Valea Jiului de către Ana Pauker. Abia în 1952, după sancţionarea <<devierii de dreapta>>, Pătraşcu a fost anchetat şi condamnat la trei ani închisoare pentru tentativă de omor asupra lui Gheorghe Apostol.

C.M. : Înainte de a intra în Partidul Comunist, Andrei Pătraşcu fusese legionar. S-a putut înscrie în partidul comunist datorită unor hotărâri luate de Ana Pauker şi colaboratorii ei din acea vreme, printe care şi Teohari Georgescu. Pătraşcu, cu trecutul lui, a făcut repede carieră, funcţia de prim-secretar al Judeţenei de partid Ilfov, în componenţa căreia intra şi organizaţia de partid Bucureşti, fiind una important. După împuşcarea lui Apostol, funcţia a fost dată, mi se pare, lui Miron Constantinescu. Apostol fusese împuşcat ca urmare a faptului că se dusese la <<Malaxa>> încercând să salveze situaţia. S-a ales cu o împuşcătură de pistol din partea lui Pătraşcu. Puterea comunistă instalată la repezeală în fabrică, la nivelul sindicatelor, fusese dată peste cap de legionari. După dispoziţia personală a Anei Pauker, care se ocupa de primirile în partid, mulţi legionari au fost făcuţi comunişti peste noapte, de unde nu cu multă vreme în urmă fuseseră duşmanii cei mai înverşunaţi ai lor. Foarte tulburi au fost vremurile acelea şi pentru omul de rând, şi pentru cel implicat în politică

Casa Centrală a Armatei şi artiştii (p. 458)

L.B. : Ce era Casa centrală a Armatei ?

C.M. : Eu pot s-o asemuiesc cu o comoară îngropată. Era un loc cu posibilităţi culturale de dezvioltare extraordinare ! Am stat acolo un an de zile şi am fost uimit de potenţialul artistic al CCA. Pot spune şi că în acel timp CCA a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre, dintre care unul este Teatrul <<Nottara>> de astăzi, care se numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat Iancovescu, acolos se ataşaseră Vraca – un mare artist şi un om fermecător – şi Mihai Popescu, şi Calboreanu. Cei mai mari actori din România trăgeau la Armată.

L.B. : De ce ?

C. M. : Pentru că era un loc mai sigur. Teatrul Armatei concura în acea vreme Naţionalul. Era cam ceea ce este azi Teatrul <<Bulandra>>. Însăşi Lucia Sturdza-Bulandra a jucat la Teatrul Armatei. Îmi amintesc de mari actori ca Nineta Gusti, Ileana Predescu… Erau regizori ca Finţi şi Vlad Mugur. La CCA mai era un teatru de revistă ce-şi avea sediul pe strada Uranus. Şi Ansamblul Armatei…

L.B. : De nebănuit această posibilitate a trecerii unor mari artişti sub egida Armatei într-un timp când cultura şi arta românească erau branşate la comandamentele realismului socialist !

C.M. : Acolo a reînviat şi opereta, care, după 23 august, fusese azvârlită ca artă decadentă, burgheză, uşoară. Sufletul ei era Sică Alexandrescu. […] A adus pe scena Armatei, care nu părea adecvată unor asemenea spectacole, mari valori cum ar fi baritonul Ştefănescu-Goangă, a cărui voce părea a fi de neegalat, Sily Popescu, Tasian… La Armată s-au afirmat comicii celebri Mircea Crişan, Radu Zaharescu… Şi alţii, şi alţii… După 23 august, genurile şi artiştii aceştia zăceau de o parte şi aşteptau să fie scoşi la lumina scenei. […] În Ansamblul Armatei funcţiona un cor extraordinar. În acest cor a cântat Elena Cernei, Irina Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu… În acest cor era floarea cântăreţilor bisericeşti.

Despre SOVROM-uri (p. 479)

L.B. : Sovieticii au transformat ţările în care şi-au instaurat regimul mai întâi cu armatele, apoi cu ajutorul unor mecanisme economice şi abia în cele din urmă şi-au impus regimul politic. Mecanismele economice prin care s-au infiltrat în economia României şi a celorlalte state-satelit au decurs din înţelegerile între Puterile Aliate.

C.M. : Da, la Conferinţa de la Potsdam, Marea Britanie şi America au renunţat, în favoarea URSS, la drepturile lor la reparaţii asupra bunurilor germane şi italiene din Europa Centrală şi Orientală. Astfel s-au constituit sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române sau sovieto-bulgare. În ele, 50% era partea sovietică constituită din aceste prăzi de război ale învingătorilor. Au mai adăugat şi firmele franceze sau belgiene de pe teritoriile acestor ţări ce fuseseră confiscate în timpul războiului de germani, au trimis consilieri şi specialişti sovietici, uneori ceva tehnologie. De cealaltă parte era proprietatea naţiunii respective – solul, subsolul, forţa de muncă, mijloacele financiare. Astfel, Uniunea Sovietică a ajuns cel mai mare proprietar din România, Ungaria sau Bulgaria, deoarece aceste sovromuri au înghiţit ramurile economice principale. Şi-atunci normal ar fi să te întrebi ce fel de relaţii externe poţi avea ca ţară când, de fapt, nu poţi avea o libertate economică de mişcare ? Despre aceste lucruri nu s-a putut vorbi decât după moartea lui Stalin, când s-a semnat un acord sovieto-român privind vânzarea şi predarea către România a cotei de participare sovietice din sovromuri.

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Gânduri de sfârşit de toamnă la Visul unei nopţi de vară


De-aceea, mânios pesemne, vântul

Că n-ascultăm la cântecele sale,

Sorbi din ape neguri otrăvite

Care-au făcut, acoperind pământul,

Şi cele mai nepricopsite gârle

Să rupă malul şi să se azvârle

Din albia umflată de trufie…

Zadarnic boii îndurat-au jugul.

Zadarnic omul îşi trudeşte plugul,

Căci putrezeşte grâul în câmpie

Pân’ce să prindă spic, şi e pustie

Păşunea, corbii-n cete nesfârşite

Se-abat pe câmpul plin de moarte vite…

Popicele în glod zac îngropate,

Potecile sunt părăsite toate

Prin lunci, prin luminişuri, prin poiene,

De nu le mai cunoşti din buruiene.

Şi-n nopţi de iarnă nu s-aud poveşti

Prin case, nici colinde la fereşti

Şi nimeni la petreceri nu se-ndeamnă…

(Actul II, Scena 1, p. 65-66)

 

Întunecat tablou, nu-i aşa? Şi totuşi, acesta e un citat din atât de „vesela” piesa shakesperiană „Visul unei nopţi de vară”. Sunt vorbele Titaniei rostite în mijlocul unui conflict. E conflictul ce tulbură lumea inefabilă a zânelor, elfilor şi spiriduşilor. Gelozie şi adulter în acelaşi timp. Culpe împărţite în mod egal între Titania şi Oberon.

 

Nici lumea pământească nu este mai sănătoasă moral. Aceleaşi păcate – pentru că le dau în vileag craiul şi crăiasa imperceptibilei realităţi – distrug climatul moral al cetăţii. Mai mult! Acoperite sub veşmântul ipocriziei. De aici insensibilitatea, un soi de moarte sufletească. Cum altfel se explică refuzul net a lui Egeu de a-şi da consimţământul la unirea în duhul dragostei dintre Hermia şi Lysander? Cum să explicăm aruncarea propriei fiice spre însoţire cu Demetrius, cel ale cărui aventuri amoroase sunt arhicunoscute? Şi totul cu înalta îngăduinţă regească a lui Tezeu. Şi teribila alegere: căsătoria Hermiei cu Demetrius, viaţa de vestală sau moartea.

 

Nenorocirile, deci, au o cauză morală. Un rău moral ce trebuie alungat. Este nevoie de catharsis, de curăţire. Iar mijlocul este… TEATRUL. Suntem în Grecia antică, la Athena (fie ea şi prezentată oarecum apropiat spaţiului britanic) iar aici şi acum teatrul are un rol cultic.

 

Reprzentanţii breslelor (asta e părerea mea, că sunt trimişii profesiilor din Cetate) sunt însărcinaţi să aducă pe scenă, să facă REALĂ o istorie al cărei subiect este mult asemănător celui din piesa ce-i are ca eroi pe Romeo şi Julieta, o pildă a dragostei duse până la moarte.

 

Quince, Snug, Flute, Snout, Starveling şi Bottom se constituie într-o confrerie cu reguli proprii, cu întâlniri secrete. Gândiţi-vă la cutumele ce ce însoţesc misiunea Căluşarilor, de exemplu. Cu puterile lor intelectuale limitate, cu mâinile pecetluite de trudă, încearcă să dea ce este mai bun din ei. Iar Bottom este cel mai entuziast.

 

Repetiţia piesei are loc într-o poiană din pădure. Se începe şi… îl vedem pe Bottom ieşit din starea proprie de om. Ni se spune că ar arăta ca un măgar. Dar este într-adevăr aşa ceva? Ca o paranteză trebuie să spun că acest „măgar” îmi aduce în minte fie imagine eroului din romanul lui Apuleius, „Măgarul de aur”, şi călătoria sa iniţiatică; fie de „fratele măgar” cu care Francisc de Assisi gratula corpul omenesc; fie de animalul de povară pe care călărea Sancho Panza; evident, nu puteam să uit de mânzul asde la Intrarea Domnului în Ierusalim. Se află într-o tovărăşie bună acest Bottom cu capu-i de măgar!

 

De aceea nu cred vorbelor lui Puck. Robin Goodfellow doar SPUNE că i-ar fi aruncat lui Bottom urechile măgăreşti. Nu trebuie neapărat să-l şi credem. Este o justificare în faţa lui Oberon. Dorinţa stăpânului său fusese ca Titania să fie vrăjită de o jivină ca oricare, ori aceasta dăduse ochii cu OMUL. „Ce minunată lucrare e omul, cât de nobilă îi este inteligenţa, ce fără de număr îi sunt facultăţile, alcătuirile şi mişcările, cât de chibzuit şi de admirabil e  faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înţelegere, cât de asemenea ui zeu; frumuseţea lumii; pildă a vieţuitoarelor” – rosteşte tot Shakespeare prin vocea lui Hamlet (Actul II, scena 2 din piesa omonimă). Mai degrabă îl aflăm pe Bottom într-o stare ek-statică, urmare a începerii „actului de cult/teatru antic”. O stare în care-şi păstrează bună-voinţa şi smerenia. Da! Smerenia!

 

E un prim act curăţitor. Pentru că în pădure vrajba dintre Oberon şi Titania se dizolvă. Şi, tot aici, după confuzii şi tulburări, se re-constituie cele două cupluri de tineri logodiţi Heermia – Lysander; Helena – Demetrius). Dar, dacă junii amorezi păstrează în memorie doar o vagă imagine uimitoare a straniilor întâmplări, Bottom menţine vie întâmplarea feerică a petrecerii sale cu Titania, inversul a ceea ce ar fi dorit Oberon:

 

„Ridică, dragă Puck, această mască

Străină, de pe tigva ăstui prost,

Ce deşteptat, ca şi ceilalţi tovarăşi,

Să se întoarcă la Atena iarăşi,

Încredinţat că vis urât a fost

Tot ce i s-a-întâmplat în noapte-aceasta.”

 

Se mai întoarce Bottom între tovarăşii săi cu ceva: cu CERTITUDINEA cpiesa le va fi aleasă pentru a fi interpretată în faţa înalţilor stăpâni din Atena. Iar trupa îşi duce la capăt şi cea de-a doua parte a sarcinii vindecătoare. Ei nu se ocupă de o parodiere a unui act tragic ci dau viaţă – în plină procesiune nupţială – unei tragedii. Să subliniem aici, totuşi, şi care-s personajele cu remarci acide privind jocul actorilor: aceiaşi care în timpul nopţii, în pădure, fuseseră nişte jalnice paiaţe.

 

Ediţie folosită: William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară / A Midsummer Night’s Dream, traducere Şt. O. Iosif, Editura Pandora, Colecţia bilingvă.

Artă şi sacru: Ana Boariu intervievată de Monica Andronescu


Preluare de pe http://yorick.ro

 

Revenind la momentul prezent şi la studiile dumneavoastră în arta sacră. Cât de departe e acum arta de sacru?

La fel de aproape sau de departe ca întotdeauna.

Şi în teatru?

Acelaşi lucru v-aş răspunde. Pentru unii e aproape, pentru alţii e departe. Oricum eu nu fac teatru…

Dar ce faceţi?

Evenimente. Happening-uri. Întâmplări.

Şi care e diferenţa?

Nu sunt angajată într-un teatru, nu montez în mod organizat un spectacol, nu iau un text de teatru… A fost foarte concludent profesorul meu, Dragoş Galgoţiu, de la care am învăţat foarte mult. Când am început proiectul spre Compostella, m-am plâns că mi-e greu. Şi mi-a zis: „Da, ţi-e greu… După ce-ai terminat facultatea n-ai pus teatru, când vrei să te apuci din nou nu iei şi tu un text din teatru, cu nişte personaje, nu te duci într-un teatru, să te sprijini pe o tehnică, pe costume, pe lumini… Nu! Te duci într-un spaţiu care nu e un teatru, care nu-ţi oferă nimic şi nu numai că nu-ţi alegi o piesă, dar iei un text care e o poveste şi nu vrei să spui povestea pe care vrea s-o spună textul, vrei să spui o altă poveste… Şi de ce te miri că ţi-e greu?!” Într-adevăr, dramatizarea primei părţi a Evangheliei după Ioan nu a fost povestea lui Iisus, ci a celor care, amintindu-şi de El, îi spun povestea ca ei să poată trece printr-o perioadă de persecuţie. Trebuia să fie clar. Şi a fost. Şi în Franţa, şi în Spania oamenii au înţeles exact că e vorba de perioada comunistă. Şi nu era schimbată o virgulă din textul biblic!

Cum anume aţi realizat asta?

Aşa e scrisă Evanghelia după Ioan. E povestea celor care-şi aduc aminte de El ca să treacă printr-un moment de persecuţie… E o cheie în ea însăşi, în care Iisus spune: „Acum nu veţi înţelege, ci vă veţi aduce aminte şi veţi înţelege.” Asta a fost cheia, că nu se întâmplă lucrurile când se întâmplă, ci când îţi aduci aminte de ele. Evanghelia după Ioan e singura cu personaje care evoluează.

Şi dacă ar fi să alegeţi o altă perioadă prin care să reprezentaţi Evanghelia după Ioan?

Tot cea comunistă. E singura care are o legătură cu ceva ce voiam să înţeleg. Cu ceva prin care am trecut puţin şi care a însemnat copilăria mea şi care m-a provocat cât să încerc să înţeleg de ce unii oameni au murit în închisori şi altora le-a fost frică.

Şi ce-aţi înţeles?

Că nu poţi să înţelegi nimic şi, ca să mă întorc la Strindberg, iată ce scria Ileana Berlogea la începutul anilor ’70: „O generaţie de adaptaţi modeşti, fără aripi şi fără eroisme, fără lupte şi sacrificii…” Transcrierea din anii ’80 se rezumă să afirme că autorul îşi acuză lumea în care trăieşte… Textul era prea adevărat şi prea contemporan generaţiei care-şi pleca tăcută capul în anii 80, „fără aripi şi fără eroisme”. Iată o posibilă explicaţie pentru care mama n-a publicat atunci cartea…

Pentru creştinism ce a însemnat comunismul?

O perioadă de încercare şi fiecare duce cât i se dă. Eu n-am avut niciodată un moment de alegere, am trăit şi am crescut în frica celorlalţi. Dar niciodată nu creşti în liberate… întotdeauna ai o povară şi o poveste personală de dus.

 

Întregul interviu îl găsiţi aici.