Arad, atentat terorist


Vasăzică la Arad avem un atentat terorist dar presa și oficialitățile se sfiesc să-i spună pe nume. Oare de ce? Există două explicații. Ori sunt proști și nu știu semnificația termenului – ceea ce n-ar fi exclus în țărișoara noastră. Ori oficialitățile mint cu sânge rece iar sclaveții din presă le țin isonul – ceea ce iarăși nu este exclus într-o țară plină de secături.
Ce avem până acum livrat pe această temă? Cam nimic în afară de evidența faptului că un „afacerist local” din Arad (care locuia într-un bloc obișnuit) a fost spulberat de bomba ascunsă în mașină. Dar care sunt motivațiile, resorturile? Să le luăm pe rând.

  1. Să fi fost victima unui psihopat căruia i se pusese pata pe nefericitul om, pe tiparul femeii ucise în metrou de o dereglată mintal. Ține explicația? NU! Pentru că moartea violentă a fost prea elaborată.
  2. O fi fost o problemă amoroasă, vreo Mița Baston care, în loc de „vitrion englezesc” a trecut direct la explozibil. Dar ar trebui să existe niscaiva dovezi, bilețele disperate către fost sau trădător, ar fi circulat bârfe, zvonuri. Deci nu ține nici această explicație.
  3. Poate vorbim de reglări de conturi în afaceri. Bun, în acest caz ar fi trebuit stabilit despre ce soi de afaceri e vorba de își cer onorarea prin crimă, cine ar fi partenerii și, cel mai important, amenințările prealabile! Un soi de: „bă, vezi că te tai dacă nu onorezi înțelegerea, dacă nu-ți plătești datoria”. Dar mai înainte de a se ajunge la soluția finală au loc, de obicei, alte acte mai mult sau mai puțin violente pentru convingerea partenerului.
  4. Dar poate vorbim de o victimă executată într-un război mai larg, adică vorbim de un pion dispensabil a cărui dispariție prin mijloace violente transmite un semnal pentru gruparea rivală. Și în acest caz trebuie elucidat mobilul și definite părțile. DAR actul se încadrează la TERORISM pentru că, spre diferență de un asasinat comis prin împușcare, care și-ar fi găsit loc undeva la fapte diverse, o explozie care pune în primejdie inclusiv inocenți are drept țel CAPTAREA ATENȚIEI PUBLICULUI (exact ca în actele teroriste).
  5. Victima a fost ucisă ca răzbunare și, în același timp, ca avertisment pentru ceilalți care știu prea multe. Deci și aici ar trebui aflați organizatorii atentatului, mobilul și celelalte ținte vizate. Dar tot de terorism vorbim.
  6. Atentatorii au căutat să-i închidă gura cuiva care știa prea multe,deci tot o versiune a punctelor 4 și 5. Și tot atentat terorist.
    Pentru că doamnelor și domnilor (mai ales din presă), atentat terorist nu se referă la islamistul care se aruncă în aer cu o centură de dinamită. Uciderea oamenilor politici, afaceriștilor, răpirile de persoane – acestea tot atentate teroriste sunt. Exemple: asasinarea lui Aldo Moro, a judecătorului Falcone, crimele comise de Rote Arme Fraktion, bombele puse de IRA, ETA sau Mișcarea separatistă bască, toate acestea tot la terorism sunt încadrate.
    Și de când un prefect poate are competențe într-un domeniu rezervat Justiției, respectiv anchetatorilor?

Magiştrii şi învăţăceii haosului


Majoritatea teroriştilor „islamişti” şi-au făcut stagiul pregătiitor mai întâi în celulele extremei stângi din Europa. Observăm că nu se mai spune nici o vorbuliţă de aceeaşi concetăţeni europeni care, din atei ce erau până mai ieri, au devenit înfocaţi islamişti numai cu gândul de a distruge societatea tradiţională.La anarhiştii, bolşevicii, tiermondiştii de până mai ieri mă refer. La toată pleava de „studenţime” de la Paris (de exemplu) care, în loc să devină profesionişti într-un domeniu pentru a-şi dezvolta patriile, au preferat să-şi umple creierele cu gunoiul marxist iar apoi să-l importe în ţările de origine. Pol Pot, de exemplu, care a vrut să facetabula rasa din toată istoria Cambodgiei. ori ce fac ăştia de la ISIS acum? Acelaşi lucru, acelaşi tipar mental! Semn că e vorba de aceiaşi magiştri care i-au dăscălit. Din Europa! Pol Pot a distrus vechile temple ale Cambodgiei, nişte bijuterii artistice; ISIS distruge vestigiile Palmyrei, monumente arheologice care nu fuseseră clintite din loc în atâţia ani de dominaţe arab-musulmană.

„Cazul Virgil Tănase” – de la o a patra la o a cincea ipoteză?


Mi-a picat în mână volumul lui Liviu Tofan despre celebrul „caz Virgil Tănase”. „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj” – aşa se intitulează. Am citit-o cu mare atenţie şi concluzia pe care am tras-o la final e că fostului jurnalist de la Europa Liberă i-a fost pur şi simplu milă de personajul-cheie al poveştii, scriitorul-„disident” Virgil Tănase. I-a fost aşa de milă încât nu şi-a mai dus cercetarea spre concluziile extreme ci îşi lasă cititorii să-şi facă o părere. Pentru că, în schimb, autorul pune o sumedenie de întrebări în jurul personajelor şi întâmplărilor ce se ivesc tocmai pentru a contracara fumigenele informaţionale aruncate de „băieţii cu ochi albaştri” ai diverselor servicii. Iar pe respectivul Virgil Tănase îl lasă să se aplice pe seama lui exact vorba populară care spune că „orice pasăre pre limba ei piere”. Adică i-a cerut scriitorului să-şi prezinte propriul punct de vedere, peste ani.

Şi iată ce ne îndrugă marele „disident” despre motivaţiile „disidenţei” sale, care i-ar fi adus cică ura clanului Ceauşescu, un discurs parcă tras la indigo după acelea ale diverşilor stângişti de pe-aici sau de pe-aiurea ce aruncă vina nenorocirilor comunismului NU asupra ideologiei criminale, ci „modalităţii greşite de aplicare” a unei idei foarte umaniste:

„Trăiam într-o lume rea (şi astăzi cred că era rea, tocmai pentru că, având sămânţa unei lumi mai bune, în loc s-o sădească în pâmânt, o zidise într-un strat de beton armat); trăiam într-o lume de minciună ai cărei diriguitori vroiau să construiască cu ocnaşi o lume concepută pentru oameni liberi. […]

Pe un drum greşit, calităţile politice ale lui Nicolae Ceauşescu nu puteau duce decât la dezastru, nu la cel evocat adesea din punct de vedere al democraţiilor occidentale, ci la eşecul unei experienţe istorice inedite, ce putea fi o soluţie în momentul în care, sunt convins, capitalismul şi economia de piaţă şi-au epuizat calităţile şi agonizau. […] Acestea toate m-au împins să refuz orice compromis cu regimul totalitar român. […]  Realităţile unei societăţi [Occidentul, n.m.] ce nu mai are nevoie de cultură (în care nu-şi poate privi decât moartea) şi unde arta este în primul rând o marfă.”  [Tofan, p. 151-152]

 

Deci în spatele opoziţiei sale faţă de Ceauşescu nu s-a aflat niciodată principiul LIBERTĂŢII (adică al democraţiei, al libertăţii de expresie, de manifestare, de întreprindere) ci acelaşi elan utopic spre fantasmagorii politice. De aceea oare domnul Virgil Tănase s-a aruncat imediat după 1989 – scriitorul evită să spună asta, aşijderea şi domnul Tofan – în braţele lui Ion Iliescu, trecând cu vederea crimele Revoluţiei dar, mai ales, pe cele ale Mineriadei, act criminal ce poate fi catalogat drept „terorism de stat”? În numele artei – bine stipendiate – a făcut parte din grupusculul de scriitori şi artişti apropiaţi FSN-ului? Hai să zicem că aceste lucruri nu interesează pentru că se petrec peste ani şi ani de la pretinsa încercare de asasinare comandată de Ceauşescu.

Dar cum rămâne cu „sinceritatea”? Cum poate fi „sincer” cineva care devine părtaş al unei operaţiuni cât se poate de evidente de măsluire a faptelor. Adică de minciună! Şi domnul (sau tovarăşul?) disident Tănase mai scăpa un lucru din vedere: că prin participarea sa la o operaţiune de intoxicare mediatică organizată DE UN SERVICIU SECRET (DST în cazul de faţă) făcea ca toată propaganda denigratoare a statelor comuniste împotriva adevăraţilor luptători pentru libertate şi adevăr să capete un aer veridic. „Uite dom’le”, ar fi putut trage concluzia un neavizat, „au dreptate ăştia când spun că disidenţii sunt spioni în slujba reacţiunii străine.” Dar să-l lăsăm la o parte pe acest individ. Aşa cum lăsăm la o parte şi scornelile – subliniate de însuşi Liviu Tofan – ale preconizatului asasin Matei Pavel Haiducu – HIRSCH.

Altceva sare în ochi – conexiunile cazului cu activitatea revoluţionarului de profesie Ilich Ramirez Sanchez cunoscut şi drept Carlos Şacalul. Pentru Liviu Tofan conexiunea e doar una secundară în acest volum. Ştiu că s-a ocupat de prezenţa şi legăturile lui Carlos cu regimul Ceauşescu într-o altă carte dar încă nu mi-a picat sub ochi. Pentru autor principala filieră e aceea a „dosarului Hernu” – a patra ipoteză a cazului, după cum consideră domnia sa.

Dar dacă lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă am avea chiar o a cincea ipoteză şi, pentru a o expune, mă voi baza pe un alt volum citi recent: „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional” de Oliver Schrom. Autorul e un jurnalist neamţ iar tendinţa volumului e aceea de a elimina trimiterile către URSS ca aliat al teroriştilor de teapa lui Carlos. Mai mult, şi activităţile sale în celelalte ţări socialiste sunt minimizate (Ungaria, RDG, Iugoslavia; cât despre Cehoslovacia şi Polonia, mai că nu sunt menţionate) deşi Carlos se plimbă cu arme şi bagaje fără nici o îngrădire. Şi deşi KGB şi GRU sunt cât se poate prezente în aceste state dar şi în altele. Arăbeşti sau musulmane. Dar nimic nici despre serviciile sovietice. Şi atunci de ce să fac referire la acest volum? Pentru că rămân faptele, datele şi milcările personajelor pe care le coroborâm cu cele din primul volum menţionat.

Afacerea Tănase are loc în intervalul ianuarie 1982 (apariţia pamfletului în revista Actuel) şi 31 august acelaşi an (conferinţa de presă a lui Virgil Tănase, Paul Goma şi Matei Haiducu). Cu un an înainte însă avusese loc atentatul de la Europa Liberă – 21 februarie 1981, premers de coletele capcană destinate unor opozanţi români din exil (fără victime însă). Şi aici revenim la volumul lui Schrom, din care aflăm că în pregătirea acţiunii din Munchen a contribuit şi belgianul „Eric” care îl recrutase pe bascul din ETA ce trimisese coletele capcană. „Şi tocmai acest Eric i-a făcut greutăţi grupului Carlos la Munchen. În seara zilei de 12 februarie 1981, specialiştii de ascultare unguri au interceptat o convorbire a lui Weinrich [mâna dreaptă a lui Carlos, n.m.]. El i-a dat de înţeles lui Carlos, care se afla la Budapesta, că Eric nu poate să livreze obiectele necesare şi că de aceea atentatul se mai amână puţiin.” [Scrom, p. 220]Apoi iar se mai amână puţin pentru că pe 16 februarie 1981 este arestat la frontiera dintre Elveţia şi Germania „Roberto” Bellini, care ar fi trebuit să aibe un rol în atentatul preconizat. Iar când acesta se petrece, afectată NU va fi secţia română, ci doar cea cehoslovacă, deşi se afirmă că atentatul ar fi fost produs duin ordinul lui Ceauşescu. Apropo, Carlos nu era prezent în RFG iar ofiţerul de legătură Niţescu l-ar fi tachinat atât pentru eşc, cât şi pentru faptul că Carlos stătuse în tot timpul acesta la loc călduţ în Budapesta: „Plin de sarcasm, l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii.” [Scrom, p. 225]

 

 

 

Şi iată că ne aflăm la un an depărtare, în 1982 – anul „afacerii Tănase – cân acelaşi Carlos se pregătea de un alt atentat, de data aceasta la Paris, contra unui ziarist arab şi a publicaţiei ce-şi avea sediul în capitala Franţei. Pentru organizarea actului criminal o trimite pe însăşi tovarăşa sa de viaţă, Magdalena Kopp – persoană care nu era în evidenţele serviciilor de securitate occidentale şi nici nu se ştia de relaţia pe care o avea cu Carlos – împreună cu alt participant de la Munchen, „Luca” (Bruno Breguet pe numele real)  şi care urmau să se coordoneze cu acelaşi belgian „Eric”. Să observăm un lucru: Magdalena Kopp venea de la Bucureşti. Şi să trecem la ce istoriseşte Schrom:

„Nici cu Eric nu au reuşit să se întâlnească, aşa cum fusese stabilit. El ar fi trebuit să-i dea lui Kopp cheia maşinii în al cărei portbagaj se afla explozibilul. Când belgianul n-a venit nici la ultima întâlnire stabilită şi n-a dat nici o veste, Kopp s-a gândit să renunţe. Ea l-a sunat nervoasă pe Carlos la Budapesta şi a dat frâu liber supărării, mai cu seamă că într-o cafenea îi fusese furată poşeta [hopa!, n.m] cu toţi banii şi cu paşapoartele false. Însă Carlos i-a poruncit să rămână.[…]

La următoarea întâlnire stabilită, totul a decurs o.k. Maşina se afla într-un garaj subteran pe Champs-Elysees. Era un Peugeot alb, mai vechi.

Când, pe 16 februarie 1982, s-a dus acolo cu Luca, au avut probleme s-o deschidă. Eric le dăduse zece chei, spunându-le că una dintre ele se potriveşte precis. Au durat o veşnicie până când au reuşit să deschidă portiera din faţă, dar şi mai mult până când au deschis portbagajul, căci ea vroia să vadă dacă explozibilul există într-adevăr. Cu multă trudă au reuşit să-l deschidă. Au văzut cinci kilograme de Penthrit, suficient ca să producă o spărtură substanţială în peretele unei ambasade.

Tocmai când vroiau să urce în maşină şi să plece, au venit doi bărbaţi care li s-au adresat. Kopp nu înţelegea frenţuzeşte, dar i s-a părut că aude cuvântul bilet. Dar unde dracu’ era biletul de parcare? Eric nu le dîăduse nici un bilet şi nici în torpedo nu se afla unul. Nedumerită, ea s-a întors spre Luca şi a văzut cum elveţianul ăşi scoate pistolul, îl ţinteşte pe unul dintre bărbaţi şi apasă pe trăgaci. Clic, armă blocată.” [Schrom, p 232 – 233]. Treaba e că oricât a vrut să tragă „Luca”, arma nu s-a descărcat, Magdalena Kopp a luat-o la fugă, sunt prinşi amândoi şi întemniţaţi. Motiv pentru Carlos să înceapă o serie de atacuri sângeroase împotriva Franţei – atât în Hexagon, cât şi în lume – cu scopul de a forţa autorităţile franceze să-i elibereze tovarăşa. La un moment dat, în iunie 1982, nevoit să schimbe ruta de transport a explozibililor şi armelor, Weinrich, mâna dreaptă a lui Carlos, îi dă sarcina lui Christa Margot Frohlich să facă transportul dinspre Bucureşti spre Franţa, via Italia. „Pe 16 iunie 1982, Frohlich a părăsit Bucureşti, supraîncărcată. A luat avionul mai întâi până la Roma, unde pe aeroport a atras atenţia poliţiei italiene prin faptul că avea un bagaj de mână neobişnuit de greu. De aceea, doi funcţionari i-au cerut permisiunea să arunce o privire în geanta ei. Spre disperarea ei. au apărut 20 kilograme explozibil, marca hexogen, mai multe detonatoare şi trei paşapoarte false, dintre care unul pe numele de Margit Stadelmann… […] carlos se afla într-o situaţie dificilă; acţiunile lui s-au încetinit. Frohlich era al treilea membru al grupului, arestat în decurs de patru luni.” [Schrom, p. 238 – 239 ]

 

Ori în acest timp se defăşura mascarada „răpirii lui Tănase” sau a „încercărilor de asasinat”. Cu mare tam-tam mediatic, cu mare conferinţă de presă a preşedintelui Mitterand (9 iunie 1982). Mare tâmbălău pentru … nimic, vreme în care oamenii lui Carlos erau prinşi ca muştele, după ce treceau prin Bucureşti; vreme în care se petreceau omoruri adevărate. Sau poate era doar un specctacol de sunet şi lumini?

 

Unul făcut pentru a-i băga în ceaţă pe Carlos, oamenii lui şi pe stăpânii lor reali. Un fals scandal între două state, vreme în care Occidentului îi sunt viraţi unul câte unul oamenii Şacalului de către oamenii lui Ceauşescu. Şi poate ţinta iniţială a târgului o fi fost Carlos însuşi, dar cum acesta nu se dădea dus din Budapesta, berlinul de Est sau Bucureşti, cei de la servicii s-or fi văzut nevoiţi să se mulţumească cu subalternii. Dar buni şi ăştia câtă vreme o reţea – aceea a lui Carlos – pe care, până atunci, occidentalii nu fuseseră în stare să o neutraizeze, iată că îşi pierdea oamenii. Culmea, pionii folosiţi ca fumigene, gen Tănase, serveau, din punct de vedere ideologic, mai curând patria sovietică decât aceea română,  în vreme ce, prin efectele nebănuite din subteranele războiului invizibil, tocmai aceşti sovietici şi aliaţii lor aveau de pierdut.

Un an mai apoi, pe 25 august 1983, avea loc ultimul mare act sângeros al „războiului privat cu Franţa” – explozia de la „Maison de France” din Berlinul de Vest, centrul cultural francez. Investigaţiile vest-germane legate de acest caz au dus însă la concluzia că RDG şi celelalte ţări socialiste (în frunte cu măreaţa Uniune Sovietică) au sponsorizat terorismul internaţional.. Chiar şi Schrom e nevoit să recunoască – p. 261.

Liviu Tofan, „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Bucureşti 2012.

Oliver Scrom, „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional.”, Editura Vremea XXI, Colecţia Fapte, Idei, Documente, traducere de Erika Dumitraşcu, Bucureşti, 2013,

Atentatele de la Paris: urmări pentru România


Ce act major s-a petrecut cu România după 11 septembrie? Păi, din cauza importanţei  geopolitice, România a fost primită rapid-rapiduleţ mai întâi în NATO, apoi în UE. Vechile piedici au dispărut ca prin farmec. Nu s-a mai zis nici „pis” despre ele. Chit că stăteau taberele tixite cu „refugiaţi umanitari romi” prin Franţa cea multiculturală.

 

În oglindă, şi după aceste evenimente care impun urgent o politică nu numai comună, dar şi categorică, la graniţele Uniunii, se vor petrece nişte transformări care vor duce direct…

 

INTRĂM ÎN SCHENGEN, băi, pe repede-nainte!

 

V-o spune tata Omidu’.

PS: dar avem un Adrian Năstase care să ştie cum să profite de conjunctură?

Atentatele de la Paris: bun venit în Războiul Rece 2.0


Redau mai jos un comentariu pe care l-am scris la o postare a doamnei Monica Ghiurco de pe Facebook (şi reluat şi pe blogul lui Adelin Petrişor), text de pornire pentru alte gânduri ivite în jurul evenimentelor sângeroase recente din capitala Franţei.

Părerea mea e că în Franţa a ajuns războiul extremelor. Pe de-o parte, un stat francez total separat de electorat (nu numai de Biserică şi religie, după cum clamează), care – în dispreţul suveran faţă de majoritate – a decis să aplice politicile extremei-stângi culturale. A se vedea aşa-zisele căsătorii între cei de acelaşi sex, chestia aia cu politica sau filosofia genului (nu prea am înţeles), multiculturalitatea extremistă, permisivitatea faţă de atacurile la propriu a simbolurilor creştine din Franţa (ceea ce face Femen). Pe de altă parte, extremiştii islamului radical sunt în largul lor de vreme ce nu-i întreabă nimeni de sănătate iar “corectitudinea politică” (la putere în Franţa şi nu numai) INTERZICE – pe motiv că… ar fi rasism! – orice încercare de analiză a pericolelor aduse de o emigraţie în afara oricărui control. Cred că ar trebui să avem în vedere şi o deosebire majoră faţă de situaţia din SUA, ca să dăm alt reper. În Statele Unite, oricât ar părea de ciudat, nu există nici un soi de piedică în exprimarea oricăror idei, oricât de aberante ar fi sau oricât de extremiste ar părea. Există KKK, partide naziste (şi comuniste), tot felul de fiţuici radicale. pentru că libera exprimare a ideilor este un amendament cu un loc bine prins în Constituţie. În schimb, în “democratica” Franţă cine îndrăzneşte să aibe anumite idei opuse “istoriei oficiale” riscă să ajungă în puşcărie.

 

Aceste lucruri le scriam în noaptea de 7 spre 8 ianuarie. Între timp, lucrurile au luat amploare, Parisul a fost paralizat de panică iar autorităţile franceze – în frunte cu serviciile lor speciale – s-au cam umplut… de respect. Trei zile a durat neutralizarea presupuşilor atacatori, oameni care – după cum au ajuns să spună chiar experţii – dovedeau o temeinică cunoaştere a tacticilor militare. Dar să fie vorba doar de acest mult vânturat conflict între „civilizaţia Occidentală” şi partizanii Islamului radical? Sau cumva explicaţia o găsim în altă parte?

De ce uităm să avem în vedere CONTEXTUL în care ne aflăm? Ori, acesta ne prezintă – pentru anul 2014 care tocmai s-a sfârşit – două conflicte de amploare care au pus lumea pe jar. Unul se petrece în orientul apropiat şi îi are drept actori pe partizanii ISIL. Dar al doilea conflict – cel din Ucraina – dă naştere unr mult mai grave urmări! Parctic – deşi mai-marii politicii mondiale nu recunosc acest lucru – din cauza agresiunii Rusiei cât şi ca urmare a sancţiunilor suferite de guvernul „ţarului Putin”, lumea deja se găseşte într-un nou RĂZBOI RECE. Pe de-o parte, Rusia a fost dată peste cap de războiul economic dus de SUA (în special) şi de aliaţii vestici. Nu atât sancţiunile adoptate de UE şi SUA şi-au dovedit eficienţa, cât prăbuşirea cotaţiei petrolului. Iar pentru aceasta a fost nevoie de acţiunea concertată a Statelor Unite şi a monarhiilor din Golf. Monarhii ISLAMICE!

Pe de altă parte, Rusia acăutat şi ea să găsească punctele slabe din rândul alianţei vestice şi, acolo unde i se părea ţesătura slabă, să încerce să o deşire. Ungaria e primul nume care-mi vine în minte de politici duse spre a stârni doscordie în Europa dar cazuri mai sunt. ori cine spune că tentativele ruseşti au încetat? Dimpotriva, ele continuă şi vor continua. Apropo, şi-a pus cineva problema duratei acestui Război rece 2.0?

Dar să revenim la problemă în chestiune iar pentru aceasta avem nevoie de o privire spre… trecut, spre mai vechiul Război rece dintre URSS şi lumea liberă. Care erau mijloacele de subversiune utilizate de sovietici pentru erodarea vesticilor? Între altele, arma terorismului. IRA, Brigăzile Roşii, ETA, Septembrie Negru – câteva din organizaţiile sprijinite financiar şi material de sovietici. Baze de antrenament? Foarte curios – în ţări din Orientul Mijlociu. Iată că astăzi aceeaşi zonă e sursă din care se revarsă spre Occident materialul uman gata să îmbrace de această dată haina Jihadului în locul aceleia a diverselor cămăşi de extremă-stângă.

Am remarcat anterior că Rusia încearcă să găsească în ţările din Vest punctele slabe care să împiedice, prin forţarea lor, o atitudine cât mai tranşantă între aliaţii NATO. Dar care ar fi în privinţa Franţei acest câlcâi al lui Ahile? De la prima vedere iese în evidenţă politica imigraţionistă, eşecul politicilor de stânga privind „multiculturalitatea”, eşecul integrării. Din acestea a ieşit parţial victorios Frontul Naţional condus de Marine Le Pen, formaţiune politică dovedită a fi finanţată de… Rusia. Dar nu-i suficient. Ce ar fi dacă s-ar alimenta şi polul celălalt, prin trimiterea unor celule care să acţioneze criminal. De câte ar fi nevoie ca să instaureze haosul la Paris? Nici măcar o sută, nici măcar 50. Cred că vreo 20 ar fi arhisuficiente pentru ca din trei în trei zile să auzim dinspre Hexagon acelaşi şi acelaşi scenariu pe care-l vedem de alte trei zile încoace.

În plus ar avea şi un efect de reacţie în lanţ. Pe de-o parte, acea pegră atrasă de mesajul anarhisto-islamic s-ar putea desfăşura violent în stradă, de la un punct încolo, producând ciocniri masive cu organele de ordine. Ba – mai ştii? – ar încerca să creeze enclave autonome supuse sharia în mijlocul Republicii franceze. Pe de altă parte, partidul doamnei Le Pen va avea o şi mai mare motivaţie de a activa şi de a iluziona electoratul spre cucerirea puterii politice.

În al treilea rând, însă, foarte posibil ar fi ca în Europa de vest să se întărească un curent atât de radical islamofob încât să fie prejudiciate relaţiile cu statele de civilizaţie islamică. Între acestea, Arabia Saudtă, Qatar, Emirate… Cele care decid preţul petrolului.

PS: Publicaţia „Charlie Hebdo” era una de evidentă fatură extrem-stângistă. Mesajele răspândite contribuiau ca nici altcineva la inflamarea relaţiei cu musulmanii din întreaga lume, în răspăr cu mult-clamata „corectitudine politică” îmbrăţişată de stânga în general. Oare batojocura cu care se tratau subiectele „satirei” venea numai din imboldul interior al neconformismului sau avea şi un anumit grad de subordonare… ierarhică, pe linie ideologică, dinspre şefii care, pentru cei de extremă-stângă, se găseau într-o vreme în Estul Europei?

De la Siria la Secu prin Paris


Cine se mai găseşte (găsea?) în Siria, alături de „luptătorii pentru libertate”?  Florence Aubenas, care – după cum spun unii şi alţii – suferă de un soi de orbire pentru că la Alep nu reuşeşte să vadă nici un picior de islamist şi nici o barbă aferentă. Pentru cei care au uitat, această „jurnalistă” a fost colega de „cantonament” a „răpiţilor din Irak”. Mai acu’ vreo două zile îi fusese propus şi un post de ambasadoare a Franţei.

Dar săpând după urmele acestei Florence, am dat de un alt articol preluat (şi îmbogăţit) după o sursă românească, în care se afirmă că „răpirea” lui Aubernas a fost în realitate o operaţiune a CIA sau a serviciilor secrete militare americane. http://avicennesy.wordpress.com/2013/04/16/le-chef-de-la-cia-responsable-de-lenlevement-de-la-journaliste-florence-aubenas/

Ceea ce duce şi la anumite întrebări incomode în ce priveşte cazul „răpiţilor din Baghdad”. Cu atât mai mult cu cât în respectivul articol pomenit mai sus se precizează că doar unul singur din echipa românească de „jurnalişti” nu avea tangenţă cu călugării de la mânăstirea Secu sau cu omologii lor de la alte aşezăminte „laice”.

 

Mai ţineţi minte că cel mai securist om în stat a fost vizitat cu puţină vreme în urmă de alţi mari securişti dar de anvergură mondială? Şi dacă în joc s-a aflat altceva decât s-a vehiculat prin presă? Să spunem aşa, la întâmplare, că li s-au oferit aproape gratis reţelele din Levant – din Siria mai precis. Cu o clauză mică: să îi fie returnat personajului de la Cotroceni partenerul de afaceri din vremea în care era doar primar general al Bucureştilor şi, ca un nevinovat ce era, trebuia să-i suporte prezenţa în preajmă şi acestui dubios Hayssam Omar.

 

Doar preţul nu este mare. În 2005, pentru nişte fapte similare, a cedat pe loc, spre mulţumirea licuriciului, datoria de miliarde a Irakului, care a fost ştearsă aproape în întregime. Că trebuie să fim miloşi… cu americanii.