Transnistria – Avangarda Rusiei mari sau Delirul euroasiatic al lui Alexandr Dughin


Preluare de pe blogul lui Vlad Cubreacov, care este şi traducătorul în limba română. Şi nota de final îi aparţine.

 

TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI

În ultimele decenii geopolitica Rusiei trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia, liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.

URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.

Și iată referendumul din Transnistria. Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.

Transnistria este frontiera noastră de care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia, înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru, încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.

Rusia Mare trebuie să includă în sine nu doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.

Există două căi de soluționare a conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele, atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale. Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei, ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.

În anul 2003 a mai propus propriul el plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău, fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin, pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic, acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.

Anume din acest motiv a fost torpilat de forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în general i-a și întors spatele Rusiei.

Aș putea fi contrazis cum că primind Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios, epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit in mai multe etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.

Nouă ne-a fost încredințată răspunderea pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să sperăm că pentru totdeauna.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: De mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”, ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.

UPDATARE la articolul precedent (De ce va fi război în… Transnistria)


Uitasem cel mai important argument în cele ce le-am scris anterior!

 

Până acum, rusnacii se prezentau drept apărători ai „rusofonilor agresaţi de faşiştii români şi de latiniţa lor”. Odată cu conflictul din Transnistria, chiar şi cu această fază de război ciudat în care se găsesc Rusia şi Ucraina, lucrurile se schimbă cu mult. „Pacificatorii” nu mai pot pretinde că se află în slujba unei majorităţi „rusofone” pentru că proporţiile se schimbă: doar 30% găsim ruşi, alte 29 de procente de ucrainieni şi 32% români (epuraţi etnic de la 40% la începutul anilor ’90) – conform recensământului din 2002.

De ce va fi război în… Transnistria


Pentru că va fi şi în Ucraina! Deja teritoriul autoproclamat „Republica Moldovenească Nistreană” (o struţocămilă ca nume dar să-i observăm intenţiile cu bătaie îndelungată) este supus unei adevărate blocade înspre marginea ucrainiană. Ceea ce înseamnă că şi garnizoana rusească prezentă acolo – Armata a XIV-a – este supusă de asemenea izolării. Vor permite autorităţile Republicii Moldova driblarea acestei blocade? Credem că nu ci, dimpotrivă, va încerca să profite punând o presiune şi mai mare asupra separatiştilor (ocupanţilor ar fi termenul mai corect) de la Tiraspol şi Tighina.

Pe de altă parte, în cazul în care conflictul dintre Rusia şi Ucraina, aflat încă la stadiul doar al ameninţărilor şi intimidării, va ajunge la faza încinsă a ostilităţilor directe, este greu de crezut că o armată RUSEASCĂ, precum cea din Transnistria, va sta de-o parte, inactivă. Mai curând va acţiona pe direcţia Odessa, cu ţinta „eliberatoare” a creării a încă unui cap de pod pe litoralul ucrainian al Mării Negre, cu scopul strategic al creării unui culoar de legătură cu Tiraspolul, pe de-o parte. Pe de altă parte s-ar asigura astfel şi accesul Rusiei la Dunăre, Bugeacului fiindu-i tăiate legăturile cu autorităţile de la Kiev.

Ce va face Republica Moldova? Un scenariu precum cel de mai sus ar însemna pierderea definitivă a Transnistriei româneşti, intrate direct sub cizma greu de înlăturat a Moscovei. Ceea ce înseamnă că Moldova este şi ea condamnată la război. Dar are ea resursele militare pentru a-i face faţă?

Ar mai exista o variantă care nu elimină în totalitate riscurile unui conflict. Dar nu o spun încă.

Unde merge “Ucraina”? Direct spre război! (partea a doua)


Să ne aruncăm acum privirea şi asupra populaţiei din componenţa Ucrainei. Numărul ei, componenţa etnică, gradul de religiozitate şi împărţirile confesionale. Datele furnizate precum şi hărţile reproduse sunt preluate de pe site-ul Wikipedia, ca să nu mai fie nevoie să menţionez de fiecare dată.

 

Cu un număr de 45,724,242 persoane în 2011, Ucraina se găsea pe locul 29 în lume ca populaţie, cu mult înaintea Georgiei, să zicem, cu 4,436,400 persoane, stătuleţ care s-a aflat în 2008 şi el în faţa agresiunii Rusiei (142,905,200 persoane în 2011).

 

Din punct de vedere religios lucrurile se înfăţişează oarecum asemănător cu situaţia din Rusia, deşi în cadrul acestei federaţii trebuie să luăm în calcul prezenţa puternică a populaţiilor tradiţional musulmane, budiste sau şamaniste. Ortodoxia în Rusia este îmbrăţişată de aproximativ 42-43 % din populaţie, iar creştinii ajung pe la 48%. Un procentaj enorm este cel al ateilor şi al celor au o credinţă vagă, lipsită de religiozitate. Am făcut referire la Rusia pentru că în cazul „Ucrainei” totalitatea ceştinilor este de circa 34% din populaţie. Înglobând şi membri celorlalte religii se ajunge la vreo 38% din populaţie care-şi afirmă apartenenţa religioasă. Restul de 62 de procente fie fărăr religie, fie că nu aparţin vreunui cult anume. Ce diferenţă faţă de piscul religios ce uneşte Vistula (Polonia catolică) cu Marea Neagră (România ortodoxă)!

 

Dar dacă procentajele privind religiozitatea sunt atât de jos, unde atunci găsim mult lamata diviziune între „vestul greco-catolic şi răsăritul ortodox”? Nicăieri! Doar în mintea unor propagandişti zeloşi de pe malurile Dâmboviţei.

 

Harta de mai jos prezintă siituaţia răspândirii Ortodoxiei în teritoriile „ucrainiene”, cuprinzând Bisericile indiferent de subordonarea canonică.. Surprinzător! Miezul dur se găseşte în centrul ţării, acolo unde naţionalismul „ucrainian” se poate spune că este la el acasă. Şi mai surprinzătore este proporţia mult mai scăzută a populaţiei declarat ortodoxe în zonele zise „rusofone”.

 

 

Abia extremitatea vestică, în speţă Galiţia, este fieful credincioşilor catolici şi greco-catolici. Prima hartă de dedesupt prezintă zonele cu populaţie romano-catolică, iar următoarea se centrează doar pe răspândirea greco-catolicilor:

 

 

Cred că lucrurile sunt acum foarte clare când afirm că pomeita împărţire confesională a „Ucrainei” este o gogoriţă. Într-adevăr, greco-catolicii au o prezenţă semnificativă în vest. În realitate, doar extremitatea vestică, o regiune cu influenţe poloneze mult mai puternice, iar mai apoi austriece.

 

O situaţie şi mai interesantă o găsim dacă ne uităm la răspândirea Islamului, religie în strânsă legătură cu minoritatea tătară. Aceste peste 49 de procente din Crimeea de populaţie ce se afirmă musulmană arată ataşamentul tătarilor faţă de propria cultură şi pun în dubiu datele cu privire la situaţia etnică din aceeaşi Crimee, unde prezenţa tătarilor se consideră a fi de 12 %:

 

Uite aşa ajungem la situaţia naţionalităţilor din cadrul „Ucrainei”. Şi, pentru că tot am vorbit de tătari, să vedem zonele cu o concentrare mai mare. Deloc surprinzător, Crimeea sare în ochi, regiunea despre care se vorbeşte intens în ultimele zile şi care ar putea fi factorul declanator al conflictului. Să reamintim: tătarii au fost deportaţi în toatlitate din ţinuturile lor de baştină de către Stalin, iar intredicţia de a reveni s-a menţinut până în 1991, odată cu căderea comunismului. Să nu ne mirăm de conflictele ce pot apărea între tătari şi ruşii pe care îi consideră opresori.

 

 

Ne aruncăm privirea şi pe zonele locuite de bulgari (concentraţi în Bugeac) şi unguri (aflaţi în Maramureşul istoric). Sunt două zone care ar putea fi aliate în demersurile ruseşti de secesiune, maghiarii pentru a se alipi la Ungaria, bulgarii pentru că fac şi aici (ca şi în Basarabia) jocurile Moscovei. Să nu uităm că ţelul Moscovei este să ajungă pe de-o parte la Transnistria – şi pentru asta are nevoie de acapararae întregului litoral al Mării Negre; pe de altă parte obiectivul cu bătaie lungă este pătrunderea în Europa Centrală, drum bătătorit prin acordurile financiare încheiate cu Ungaria lui Viktor Orban.

 

 

 

 

Românii – împărţiţi artificial dar foarte interesat între vorbitorii de limbă „moldovenească” şi română – înconjoară practic graniţele României (incluzând Republica Moldova) în proporţii , este adevărat, diverse dar prezenţa acestui al treilea grup etnic nu poate fi trecută cu vederea: în Maramureşul istoric, în Bucovina de Nord, ceva mai puţin în Bugeac (unde a fost o puternică politică de colonizare pe timpul ţarismului, continuată de către sovietici), şi sfârşind cu rămăşiţele româneşti din restul Transnistriei.

 

 

O a doua hartă, cu un colorit mai pregnant, lămureşte şi mai bine răspândirea etnicilor români:

 

 

Şi iată că ajungem la subiectul care frige în acest moment: poziţiile rusofonilor, cu Crimeea şi Donbasul puternic rusificate, şi cu prezenţe puternice în regiunea Odessa.

 

DAR!

 

oricât ne-am strădui nu reuşim să vedem unde este acea jumătate de „Ucraină rusofonă” pe care se străduie să ne-o anunţe diverşi comentatori. Putem vorbi de o fâşie „de margine” (ce ironie!) cu Rusia dar şi aceasta cu probleme diferite. După cum am văzut, Crimeea în sine este un univers etnic cu mult diferit de simpla împărţire „rusofoni” – „ucrainieni”.

 

 

În fine, procentajele de ucrainieni în raioanele republicii vecine vine să întregească tabloul etnc. Un nord şi vest cu o majoritate covârşitoare; un centru cu o majoritate suficientă pentru a stabiliza lucrurile; un răsărit pestriţ, cu o balanţă a puterii ce se poate apleca fie într-o parte, fie în alta. Sudul, cu Crimeea şi Bugeacul, depinde în mare măsură de politica de alianţe naţionale.

 

 

 

Încheiem prezentarea cu situaţia dinamicii populaţiei, creşterea sau descreşterea ei. Ca tot spaţiul răsăritean, şi „Ucraina” a cunoscut o prăbuşire demografică severă. O privire pe harta creşterii naturale a populaţiei ne arată şi nişte diferenţe notabile între regiuni. Pe de-o parte constatăm un plus de populaţie în Vest, în regiunea Odessa şi în Crimeea. Oare în această din urmă provincie să vorbim de boom-ul popuaţiei islamo-tătărăşti? În Odessa să vorbim de un spor de natalitate datorat minorităţii române, ca şi în Bucovina şi Transcarpatia? Pe de altă parte o contracţie dramatică înspre nord-estul „Ucrainei”, adică în zona accentuat rusofonă. Dacă ceea ce constat eu aici, ca un nespecialist, este corect, atunci îmi pare logică graba lui Putin de a încerca să smulgă aceste teritorii cât mai există acolo majoritate rusească. Încă două decenii şi situaţia s-ar fi schimbat şi mai mult ăn detrimentul intereselor ruseşti.

 

 

 

 

Unde merge „Ucraina”? Direct spre război! (partea întâi)


Odată cu criza sângeroasă ce a izbucnit în ţara vecină „Ucraina” tot felul de comentatori şi-au dat cu părerea, unii mai avizaţi, dar alţii emiţând tot felul de şabloane socio-culturale, mergând de la divizarea spaţiului „ucrainian” între „vestul greco-catolic” şi „răsăritul ortodox”, până la profetizate federalizări. Dar prea puţin despre istoricul regiunii, despre realităţile sociale, culturale, religioase şi etnice, despre direcţiile REALE în care o poate lua „Ucraina”. Şi nici despre condiţiile de vieţuire mai vechi sau mai noi ale minorităţii moldo-române, această problemă din urmă fiind eludată sistematic după semnarea Tratatului cu „Ucraina” pentru că ar fi, nu-i aşa?, semn de naţionalism dăunător europenismului progresist. Există şi excepţii, nu arunc oprobiul în masă.

Începem cu întrebarea de căpetenie: dar ce înseamnă „Ucraina”?  Spre diferenţă de majoritatea ţărilor din Europa ce au ca titulatură a ţării trimiterea către componenta etnică ori, în anumite cazuri specifice, referindu-se la regiune geografică şi cuprinzând naţionalităţi diferite (Belgia, să zicem), în cazul de faţă ne lovim de o noţiune ambiguă. „Marginea” sau „Mărginimea”! Dar despre a cui margine este vorba? Nici aici nu este simplu de dat un răspuns. Există mai multe viziuni. Putem vorbi de o „Mărginime” din punct de vedere polono-lituanian, de alat rusească, tătarii şi Imperiul otoman aveau şi ei una, şi există (sau exista) inclusiv o „Ucraină”, „Mărginime”, „Vecinătate” românească (sau moldo-valahă, dacă e să luăm în considerare cele două ţări româneşti ca factori politico-militari). Graniţa, frontiera, teritoriul nimănui sau al tuturora, zona de ciocnire, de înfruntare a statelor din zonă. Şi, de aici, un mixaj etnic. Uşurat acest ghiveci şi de condiţiile geografice şi climatice, o vastă stepă udată de ape molcome, la rândul lor imense, ce sunt mediul prielnic al populaţiilor războinice ce-şi făceau veacul pe spinarea calului, gata în orice clipă de o navală asupra unei populaţii vecine, gata la rândul ei să dea năvală.

Vorbim mai întâi de o vastă zonă de MARGINE a Uniunii polono-lituaniene, înspre estul şi sud-estul şării, zona-tampon de conflicte cu tătarii şi cu suzeranii lor, Imperiul otoman. Din punct de vedere demografic, din ce în ce mai depopulată odată cu pătrunderea şi mai mult spre zona Mării Negre. Confesional era ortodoxă în majoritate, spre diferenţă de polonezii romano-catolici. Haliciul sau Galiţia de astăzi, cu Liovul în centru NU era parte a „Ucrainei” dar şi această regiune era predominant ortodoxă. Înspre părţile răsăritene, iar de acolo mai departe spre Don şi Volga se întâlnea o numeroasă populaţie iudaică. Încercarea de atragere la Catolicism prin Uniaţia de la Brest, colaborat cu presiunile sociale de limitare a autonomiei unei populaţii obişnuite cu libertatea de mişcare duce, prin revolta lui Bogdan Hmelniţi, la ruperea acestei „Ucraine” din cadrul Republici polono-lituaniene.

Am vorbit de o „Ucraină” românească. Da, domnii Moldovei i-au fost hatmani într-o vreme. Chiar şi Mihai Viteazul se implicase în problemele zonei. Infiltraţiile etnice româneşti mergea mult până spre Nipru, Vă puteţi închipui un triunghi cu baza pe Nistru şi al cărui vârf se pierde dincolo de Bug, un triunghiu compus din insule de românitate. Infiltraţii facilitate de pământul fertil, de libertăţile „căzăceşti, de faptul că teritoriul acesta era el însuşi o margine a marginilor, tampon între tătarii din sud şi polonii din nord. În timpurile moderne această regiune a fost numită „Transnistria” iar o rămăşiţă a ei e parte constitutivă (deşi sub ocupaţie!) a Republicii Moldova.

Âărmul Mării Negre îl avea Hoarda de Aur în stăpânire, cu centrul de putere stabilit în Crimeea şi prelingându-se până în Bugeac – înspre apus, şi Marea de Azov la răsărit. Înspre vest coabitau cu moldovenii. La momentul ocupării de către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Bug statisticile indicau o majoritate de aşezări moldovene şi o minoritate din cele tătărăşti. Au venit rusnacii şi toţi tătarii rămaşi au fost deportaţi în Crimeea. Asemenea şi în Bugeac iar în locul lor au fost colonizate populaţii care să faciliteze rusificarea. Dar şi în Crimeea, datorită situaţiei strategice, s-a trecut la o rusificare accentuată. Aici erau prezenţi în afară de tătari, GOŢI (da, aţi citi bine!) de religie creştin-ortodoxă. De asemeni, greci, genovezi, populaţie iudaică. Prigoana rusească împotriva tătarilor s-a mai manifestat încă o dată începând cu 1944, din cauza colaborării în masă a acestora cu trupele române şi germane eliberatoare. Au fost deportaţi cu toţii, până la prăbuşirea URSS, în Siberia şi Asia Centrală.

Încă o „Margine” – a „sloboziilor” – înspre extremitatea de răsărit, spre părţile Rusiei. Tot cu căzăcime liberă compusă şi ea dintr-un amalgam de popoare – ucrainieni, polonezi, moldoveni şi tătari ori iudei. Tot cu scop de apărare, dar de data aceasta a Ţaratului rusesc faţă de asalturile aceloraşi tătari, şi de colonizare a unor pământuri virgine.

De la Bogdan Hmelniţki teritoriul a intrat în zona de interes a Rusiei. Halcă cu halcă a fost ocupată iar regimul impus a venit în conflict direct cu spiritul de autonomiei al populaţiei. În locul libertpţilor acestor republici militare („căzăceşti”) a fost impusă şerbia. Apoi s-a trecut la un proiect amplu de inginerie socială prin care s-a căutat realizarea aici a pretinsei „Noua Rusie” sau „Rusia Mică”, interzicându-se utilizarea limbii slave vorbite de căzăcimea zaporojeană. Populaţia germanică de religie iudaică aflată în răsărit (până spre Volga!) a fost deplasată spre vest, în aşa-zisa „Zonă de aşezare”, în care se cuprindea Transnistria (şi Basarabia) Galiţia şi Polonia. De aici, aceştia s-au revărsat mai apoi şi peste Principatele române, Transilvania, Ungaria şi Austria, ca un soi de ultimă migraţie. Provocată, reamintesc, de Rusia ţaristă.

Vedem că în definirea „Ucrainei” depăşim încet conceptul de „Margine” pentru că statul de astăzi include teritorii precum „Crimeea” (zisă rusofonă, dar am văzut în ce condiţii s-a rusificat), Bugeacul şi Hotinul rupte de la Basarabia – cu pretextul că au fost raiale otomane într-o vreme, Bucovina de nord ca şi Galiţia în întregime, precum şi Rutenia şi Maramureşul istoric.

De ce am amintit de toate acestea? Pentru că în analiza situaţiei actualei „Ucraine” nu putem vorbi doar de tensiuni între Rusia şi „Ucraina”. Mai trebuiesc luate în considerare şi interesele celorlalte zise minorităţi, precum moldo-românii, tătarii, maghiarii şi iudeii, bulgarii şi polonii.

Român transnistrean asasinat de ocupanţii ruşi


Pe 1 ianuarie 2012 trupele ruseşti „de menţinere a păcii” au asasinat un tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la punctul de trecere „Vadu-lui-Vodă”. Au găsit imediat şi pretextul uciderii: ar fi fost beat, într-o maşină furată. Adică, aceşti invadatori şi-ar fi schimbat între timp rolul, din cel de „pacificatori” în cel de „poliţie morală”. Ba şi cu atribuţţii de procurori, de vreme ce au stabilit cu ochiul liber cine era agresorul (românul, pesemne înarmat cu vreo sticlă de vin – că nu se precizează) şi cine erau victimele (invadatorii, evident), nişte bieţi oameni aflaţi în imposibilitate de a se apăra, urmare a celor 2 sticle de votcă înghiţite pe cap de muscal.

Ia să se cărăbănească ăştia de la noi din ţară şi să se ducă învârtindu-se la Moscova lor ca să-şi facă ordine. N-au decât să-şi  împuşte pe rusnacii lor cât vor, să-şi arate muşchii familiilor lor, să facă pe justiţiabilii în faţa lui Putin în orice poziţie ar vrea ei. la ei acasă, NU LA NOI!
Să fie clar: TRANSNISTRIA – PĂMÂNT ROMÂNESC. Iar naivii să înţeleagă: rusnacul bun este numai ăla de se află la 2000 de kilometri depărtare de hotarele româneşti.

 

Siteul „Foaie naţională” anunţă şi că luni, 9 ianuarie, Organizaţia Studenţilor Basarabeni din România va organiza, de la ora 15 un protest în faţa ambasadei Rusiei de la Bucureşti. Acelaşi lucru îl va face marţi, 10 ianuarie, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu”.

 

Spre ruşinea lor, posturile de televiziundin ţară au tăcut chitic de opt zile încoace. Şi cele ale mogulilor, şi cele băşiste. Inclusiv TVR-ul. Asta pentru a se vedea cât de „naţionale” sunt cu toate.