Bookfest 2016: Svetlana Aleksievici – „Războiul nu are chip de femeie”


Prezentarea volumului „Războiul nu are chip de femeie” al Svetlanei Aleksievici, la standul Editurii Litera, cu Ioana Avădani, Laura Câlţea şi Bedros Horasangian şi cu lecturi ale Danielei Nane. Întâmplare petrecută vineri, 3 iunie 2016, în cadrul salonului internaţional de carte „Bookfest 2016”.

În ce măsură cartea face parte din propaganda sovietică? Pentru că trimiterile la puştile cu care s-ar fi luptat sovieticii împotriva tancurilor germane, aceasta e o unealtă propagandistică demontată între timp de scoaterea la iveală a enormului arsenal în tancuri, avioane, mitraliere cu care era înzestrată Armata Roşie în ajunul lui 22 iunie 1941.

Şi de când s-o fi ocupat Ioana Avădani cu jurnalismul de război? Pe dânsa o ştiam mai degrabă aplecată spre cauzele „civice” ale GDS-ismului, mai puţin (spre deloc) dedicată prezenţei pe teatrel de război ale lumii.

 

Anunțuri

„Cazul Virgil Tănase” – de la o a patra la o a cincea ipoteză?


Mi-a picat în mână volumul lui Liviu Tofan despre celebrul „caz Virgil Tănase”. „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj” – aşa se intitulează. Am citit-o cu mare atenţie şi concluzia pe care am tras-o la final e că fostului jurnalist de la Europa Liberă i-a fost pur şi simplu milă de personajul-cheie al poveştii, scriitorul-„disident” Virgil Tănase. I-a fost aşa de milă încât nu şi-a mai dus cercetarea spre concluziile extreme ci îşi lasă cititorii să-şi facă o părere. Pentru că, în schimb, autorul pune o sumedenie de întrebări în jurul personajelor şi întâmplărilor ce se ivesc tocmai pentru a contracara fumigenele informaţionale aruncate de „băieţii cu ochi albaştri” ai diverselor servicii. Iar pe respectivul Virgil Tănase îl lasă să se aplice pe seama lui exact vorba populară care spune că „orice pasăre pre limba ei piere”. Adică i-a cerut scriitorului să-şi prezinte propriul punct de vedere, peste ani.

Şi iată ce ne îndrugă marele „disident” despre motivaţiile „disidenţei” sale, care i-ar fi adus cică ura clanului Ceauşescu, un discurs parcă tras la indigo după acelea ale diverşilor stângişti de pe-aici sau de pe-aiurea ce aruncă vina nenorocirilor comunismului NU asupra ideologiei criminale, ci „modalităţii greşite de aplicare” a unei idei foarte umaniste:

„Trăiam într-o lume rea (şi astăzi cred că era rea, tocmai pentru că, având sămânţa unei lumi mai bune, în loc s-o sădească în pâmânt, o zidise într-un strat de beton armat); trăiam într-o lume de minciună ai cărei diriguitori vroiau să construiască cu ocnaşi o lume concepută pentru oameni liberi. […]

Pe un drum greşit, calităţile politice ale lui Nicolae Ceauşescu nu puteau duce decât la dezastru, nu la cel evocat adesea din punct de vedere al democraţiilor occidentale, ci la eşecul unei experienţe istorice inedite, ce putea fi o soluţie în momentul în care, sunt convins, capitalismul şi economia de piaţă şi-au epuizat calităţile şi agonizau. […] Acestea toate m-au împins să refuz orice compromis cu regimul totalitar român. […]  Realităţile unei societăţi [Occidentul, n.m.] ce nu mai are nevoie de cultură (în care nu-şi poate privi decât moartea) şi unde arta este în primul rând o marfă.”  [Tofan, p. 151-152]

 

Deci în spatele opoziţiei sale faţă de Ceauşescu nu s-a aflat niciodată principiul LIBERTĂŢII (adică al democraţiei, al libertăţii de expresie, de manifestare, de întreprindere) ci acelaşi elan utopic spre fantasmagorii politice. De aceea oare domnul Virgil Tănase s-a aruncat imediat după 1989 – scriitorul evită să spună asta, aşijderea şi domnul Tofan – în braţele lui Ion Iliescu, trecând cu vederea crimele Revoluţiei dar, mai ales, pe cele ale Mineriadei, act criminal ce poate fi catalogat drept „terorism de stat”? În numele artei – bine stipendiate – a făcut parte din grupusculul de scriitori şi artişti apropiaţi FSN-ului? Hai să zicem că aceste lucruri nu interesează pentru că se petrec peste ani şi ani de la pretinsa încercare de asasinare comandată de Ceauşescu.

Dar cum rămâne cu „sinceritatea”? Cum poate fi „sincer” cineva care devine părtaş al unei operaţiuni cât se poate de evidente de măsluire a faptelor. Adică de minciună! Şi domnul (sau tovarăşul?) disident Tănase mai scăpa un lucru din vedere: că prin participarea sa la o operaţiune de intoxicare mediatică organizată DE UN SERVICIU SECRET (DST în cazul de faţă) făcea ca toată propaganda denigratoare a statelor comuniste împotriva adevăraţilor luptători pentru libertate şi adevăr să capete un aer veridic. „Uite dom’le”, ar fi putut trage concluzia un neavizat, „au dreptate ăştia când spun că disidenţii sunt spioni în slujba reacţiunii străine.” Dar să-l lăsăm la o parte pe acest individ. Aşa cum lăsăm la o parte şi scornelile – subliniate de însuşi Liviu Tofan – ale preconizatului asasin Matei Pavel Haiducu – HIRSCH.

Altceva sare în ochi – conexiunile cazului cu activitatea revoluţionarului de profesie Ilich Ramirez Sanchez cunoscut şi drept Carlos Şacalul. Pentru Liviu Tofan conexiunea e doar una secundară în acest volum. Ştiu că s-a ocupat de prezenţa şi legăturile lui Carlos cu regimul Ceauşescu într-o altă carte dar încă nu mi-a picat sub ochi. Pentru autor principala filieră e aceea a „dosarului Hernu” – a patra ipoteză a cazului, după cum consideră domnia sa.

Dar dacă lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă am avea chiar o a cincea ipoteză şi, pentru a o expune, mă voi baza pe un alt volum citi recent: „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional” de Oliver Schrom. Autorul e un jurnalist neamţ iar tendinţa volumului e aceea de a elimina trimiterile către URSS ca aliat al teroriştilor de teapa lui Carlos. Mai mult, şi activităţile sale în celelalte ţări socialiste sunt minimizate (Ungaria, RDG, Iugoslavia; cât despre Cehoslovacia şi Polonia, mai că nu sunt menţionate) deşi Carlos se plimbă cu arme şi bagaje fără nici o îngrădire. Şi deşi KGB şi GRU sunt cât se poate prezente în aceste state dar şi în altele. Arăbeşti sau musulmane. Dar nimic nici despre serviciile sovietice. Şi atunci de ce să fac referire la acest volum? Pentru că rămân faptele, datele şi milcările personajelor pe care le coroborâm cu cele din primul volum menţionat.

Afacerea Tănase are loc în intervalul ianuarie 1982 (apariţia pamfletului în revista Actuel) şi 31 august acelaşi an (conferinţa de presă a lui Virgil Tănase, Paul Goma şi Matei Haiducu). Cu un an înainte însă avusese loc atentatul de la Europa Liberă – 21 februarie 1981, premers de coletele capcană destinate unor opozanţi români din exil (fără victime însă). Şi aici revenim la volumul lui Schrom, din care aflăm că în pregătirea acţiunii din Munchen a contribuit şi belgianul „Eric” care îl recrutase pe bascul din ETA ce trimisese coletele capcană. „Şi tocmai acest Eric i-a făcut greutăţi grupului Carlos la Munchen. În seara zilei de 12 februarie 1981, specialiştii de ascultare unguri au interceptat o convorbire a lui Weinrich [mâna dreaptă a lui Carlos, n.m.]. El i-a dat de înţeles lui Carlos, care se afla la Budapesta, că Eric nu poate să livreze obiectele necesare şi că de aceea atentatul se mai amână puţiin.” [Scrom, p. 220]Apoi iar se mai amână puţin pentru că pe 16 februarie 1981 este arestat la frontiera dintre Elveţia şi Germania „Roberto” Bellini, care ar fi trebuit să aibe un rol în atentatul preconizat. Iar când acesta se petrece, afectată NU va fi secţia română, ci doar cea cehoslovacă, deşi se afirmă că atentatul ar fi fost produs duin ordinul lui Ceauşescu. Apropo, Carlos nu era prezent în RFG iar ofiţerul de legătură Niţescu l-ar fi tachinat atât pentru eşc, cât şi pentru faptul că Carlos stătuse în tot timpul acesta la loc călduţ în Budapesta: „Plin de sarcasm, l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii.” [Scrom, p. 225]

 

 

 

Şi iată că ne aflăm la un an depărtare, în 1982 – anul „afacerii Tănase – cân acelaşi Carlos se pregătea de un alt atentat, de data aceasta la Paris, contra unui ziarist arab şi a publicaţiei ce-şi avea sediul în capitala Franţei. Pentru organizarea actului criminal o trimite pe însăşi tovarăşa sa de viaţă, Magdalena Kopp – persoană care nu era în evidenţele serviciilor de securitate occidentale şi nici nu se ştia de relaţia pe care o avea cu Carlos – împreună cu alt participant de la Munchen, „Luca” (Bruno Breguet pe numele real)  şi care urmau să se coordoneze cu acelaşi belgian „Eric”. Să observăm un lucru: Magdalena Kopp venea de la Bucureşti. Şi să trecem la ce istoriseşte Schrom:

„Nici cu Eric nu au reuşit să se întâlnească, aşa cum fusese stabilit. El ar fi trebuit să-i dea lui Kopp cheia maşinii în al cărei portbagaj se afla explozibilul. Când belgianul n-a venit nici la ultima întâlnire stabilită şi n-a dat nici o veste, Kopp s-a gândit să renunţe. Ea l-a sunat nervoasă pe Carlos la Budapesta şi a dat frâu liber supărării, mai cu seamă că într-o cafenea îi fusese furată poşeta [hopa!, n.m] cu toţi banii şi cu paşapoartele false. Însă Carlos i-a poruncit să rămână.[…]

La următoarea întâlnire stabilită, totul a decurs o.k. Maşina se afla într-un garaj subteran pe Champs-Elysees. Era un Peugeot alb, mai vechi.

Când, pe 16 februarie 1982, s-a dus acolo cu Luca, au avut probleme s-o deschidă. Eric le dăduse zece chei, spunându-le că una dintre ele se potriveşte precis. Au durat o veşnicie până când au reuşit să deschidă portiera din faţă, dar şi mai mult până când au deschis portbagajul, căci ea vroia să vadă dacă explozibilul există într-adevăr. Cu multă trudă au reuşit să-l deschidă. Au văzut cinci kilograme de Penthrit, suficient ca să producă o spărtură substanţială în peretele unei ambasade.

Tocmai când vroiau să urce în maşină şi să plece, au venit doi bărbaţi care li s-au adresat. Kopp nu înţelegea frenţuzeşte, dar i s-a părut că aude cuvântul bilet. Dar unde dracu’ era biletul de parcare? Eric nu le dîăduse nici un bilet şi nici în torpedo nu se afla unul. Nedumerită, ea s-a întors spre Luca şi a văzut cum elveţianul ăşi scoate pistolul, îl ţinteşte pe unul dintre bărbaţi şi apasă pe trăgaci. Clic, armă blocată.” [Schrom, p 232 – 233]. Treaba e că oricât a vrut să tragă „Luca”, arma nu s-a descărcat, Magdalena Kopp a luat-o la fugă, sunt prinşi amândoi şi întemniţaţi. Motiv pentru Carlos să înceapă o serie de atacuri sângeroase împotriva Franţei – atât în Hexagon, cât şi în lume – cu scopul de a forţa autorităţile franceze să-i elibereze tovarăşa. La un moment dat, în iunie 1982, nevoit să schimbe ruta de transport a explozibililor şi armelor, Weinrich, mâna dreaptă a lui Carlos, îi dă sarcina lui Christa Margot Frohlich să facă transportul dinspre Bucureşti spre Franţa, via Italia. „Pe 16 iunie 1982, Frohlich a părăsit Bucureşti, supraîncărcată. A luat avionul mai întâi până la Roma, unde pe aeroport a atras atenţia poliţiei italiene prin faptul că avea un bagaj de mână neobişnuit de greu. De aceea, doi funcţionari i-au cerut permisiunea să arunce o privire în geanta ei. Spre disperarea ei. au apărut 20 kilograme explozibil, marca hexogen, mai multe detonatoare şi trei paşapoarte false, dintre care unul pe numele de Margit Stadelmann… […] carlos se afla într-o situaţie dificilă; acţiunile lui s-au încetinit. Frohlich era al treilea membru al grupului, arestat în decurs de patru luni.” [Schrom, p. 238 – 239 ]

 

Ori în acest timp se defăşura mascarada „răpirii lui Tănase” sau a „încercărilor de asasinat”. Cu mare tam-tam mediatic, cu mare conferinţă de presă a preşedintelui Mitterand (9 iunie 1982). Mare tâmbălău pentru … nimic, vreme în care oamenii lui Carlos erau prinşi ca muştele, după ce treceau prin Bucureşti; vreme în care se petreceau omoruri adevărate. Sau poate era doar un specctacol de sunet şi lumini?

 

Unul făcut pentru a-i băga în ceaţă pe Carlos, oamenii lui şi pe stăpânii lor reali. Un fals scandal între două state, vreme în care Occidentului îi sunt viraţi unul câte unul oamenii Şacalului de către oamenii lui Ceauşescu. Şi poate ţinta iniţială a târgului o fi fost Carlos însuşi, dar cum acesta nu se dădea dus din Budapesta, berlinul de Est sau Bucureşti, cei de la servicii s-or fi văzut nevoiţi să se mulţumească cu subalternii. Dar buni şi ăştia câtă vreme o reţea – aceea a lui Carlos – pe care, până atunci, occidentalii nu fuseseră în stare să o neutraizeze, iată că îşi pierdea oamenii. Culmea, pionii folosiţi ca fumigene, gen Tănase, serveau, din punct de vedere ideologic, mai curând patria sovietică decât aceea română,  în vreme ce, prin efectele nebănuite din subteranele războiului invizibil, tocmai aceşti sovietici şi aliaţii lor aveau de pierdut.

Un an mai apoi, pe 25 august 1983, avea loc ultimul mare act sângeros al „războiului privat cu Franţa” – explozia de la „Maison de France” din Berlinul de Vest, centrul cultural francez. Investigaţiile vest-germane legate de acest caz au dus însă la concluzia că RDG şi celelalte ţări socialiste (în frunte cu măreaţa Uniune Sovietică) au sponsorizat terorismul internaţional.. Chiar şi Schrom e nevoit să recunoască – p. 261.

Liviu Tofan, „A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Bucureşti 2012.

Oliver Scrom, „În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional.”, Editura Vremea XXI, Colecţia Fapte, Idei, Documente, traducere de Erika Dumitraşcu, Bucureşti, 2013,

Cristian Troncotă – lansarea ediţiei a doua a volumului „Duplicitarii”


Lansarea, miercuri 17 Decembrie 2014, la librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, a ediţiei a doua a volumului „Duplicitarii” semnată de generalul Cristian Troncotă. Alături de gazdă, au mai intervenit Florian Banu, Liviu Ţăranu, Constantin Corneanu, Ioan Scurtu, Filip Teodorescu, Aurel David, Vasile Mălureanu.

 

Remarcăm şi prezenţa lui Victor Roncea, care a publicat deja un material pe această temă. Dar eu – sâc, sâc – prezint  mult mai multe din cele din seara respectivă.

În înregistările de mai jos veţi putea urmări aproape în totalitate discuţiile ce s-au întins pe aproape două ore. Mi-au schimbat doar câteva minute, piersere cauzată de necesitatea schimbării memoriei aparatului de înregistrare.

Partea a doua s-ar mai putea intitula şi „Teroriştii vor veni la ora 6”, dat fiind că punctul central s-a purtat în jurul fatidicei ore din seara zilei de 22 Decembrie 1989 la care se anunţaseră încă de la prânz că se vor ivi „teroriştii” (!).

Am reuşit şi eu să strecor o întrebare, mai spre sfârşit. Aş fi avut multe altele, deşi s-a făcut atingere la câteva chestiuni, iar după ce am revăzut înregistrările s-au mai ivit câteva. Cum domnul general Toncotă m-a invitat să fiu incisiv, îi arunc mănuşa pe această cale:

1. În presă a fost (re)publicat un document-analiză înaintat lui ceauşescu după întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov în Malta. Aş vrea să ştiu dacă cele înfăţişate acolo de generalul Iulian Vlad nu erau mai degrabă informaţii pe care Ceauşescu le aştepta, şi le închipuia deja. Un scenariu construit portivit viziunii pe care o avea deja Ceauşescu cu privire la ceea ce se întâmpla în largul insulei din Mediterana. Îmi pun această chestiune pentru că în cuprinsul documentului se face trimitere la încercări viitoare de destabilizare a… Chinei, ori evenimente de acest fel se desfăşuraseră dehja în urmă cu mai bine de jumătate de an în Piaţa Tien An Men, exact în timpul desfăşurării vizitei unui anume Mihail Gorbaciov în China.

2. Aţi făcut referire, domnule Troncotă, la episodul cetăţenilor sovietici surprinşi în ţară şi cărora li se reţinuseră paşapoartele la ambasada sovietică. Nu cumva se repetă un tipar întâlnit cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în Spania brigăzilor internaţionale, în care au fost reţinute paşapoartele acelor voluntari?

3. S-a făcut trimitere la acele unităţi Gladio din Occident, despre a căror existenţă opinia ubliă a aflat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut. Credeţi că sovieticii ar fi putu fi păcăliţi atât de uşor şi nu şi-ar fi pus problema existenţei unor reţele subversive în eventualitatea în care ei ar fi invadat Occidentul?

4. Cel puţin în cazul Italiei aceste unităţi Gladio au fost puse în relaţie cu activitatea lojei Propaganda Due a lui Licio Gelli. Şi numele lui Nicolae Ceauşescu a fost vehiculat ca aderent la această lojă de tip masonic. Ceea ce ar presupune şi o extensiune la nivel militar prin activarea unor unităţi „Gladio” autohtone. Nu cumva încercarea de lichidare a USLA (şi a altor unităţi) a fost o încercare de distrugere a eventalelor focare de opozişţie anti-sovietică pe care vecinii de la răsărit le credeau camuflate sub ceea ce credeau ei că ar fi doar o faţadă?

5. La întrebarea legată de arma „sinuciderii” lui Milea mi s-a servit un argument de tip „Păcală”. Adică o fantezie (arma oferită lui Milea de ofiţerul de la Transmisiuni) adeverită prin altă fantezie („mărturia” unuia de la Direcţia 5 că Milea i-ar fi cerut şi lui arma). De fapt, privind retrospectiv, nu îşi poate pune oricine problema veridicităţii respectivului securist şi, pornind de aici, să ajungă la tabloul unui complot mult mai amplu în chiar sânul clădirii CC-ului?

6. Cercetarea trecutului are îndeosebi motivaţii practice, spre a prevedea oarecum viitorul. Există o analiză a „stilisticii” dezinformării sovietice? Se repetă această „stilistică” în condiţiile de astăzi ale Războiului Rece 2.0?

7. Vă prezint următorul tablou: într-un oraş la doi paşi de graniţă apar brusc nişte omuleţi verzi care atacă trupele aliate aflate în acea localitate. Acţiunile au loc cu aproximativ 10 zile înaintea unei preconizate ofensive a statului vecin. Lămuresc evenimentele de astăzi cele petrecute în Iaşii zilei de 29 iunie 1941?

 

DSC06252_resize

DSC06256_resize

Gaudeamus 2014: Mihai Retegan îşi face autocritica


„1968 Din primăvară până în toamnă”

Din păcate nu am prins de a început desfăşurarea evenimentului publicistic, aşa încât cuvântul domnului Ioan Scurtu mi-a scăpat. Dar am reuşit să prind momentul pentru a pune o întrebare. Din răspunsul căreia am aflat că Mihai Retegan este… UN NOSTALGIC COMUNIST! Dar stai… în măsura în care şi Larry L. Watts ar fi bântuit de aceeaşi nostalgie. Adică deloc.

Lansarea de care vorbim s-a petrecut la standul editurii RAO, şi ne referim la apariţia ediţiei a doua a cărţii lui Mihai Retegan, „1968 Din primăvară până în toamnă”, volum lansat în cadrul “Târgului internaţional GAUDEAMUS Carte de învăţătură – 2014″. Alături de autor au fost prezenţi directorul editurii, Ovidiu Enculescu, Rene Kubášek, directorul Centrului Cultural Ceh, Ioan Scurtu şi Adrian Cioroianu. Localizare temporală: 21 Noiembrie 2014.

 

 

 

 

 

August, luna preferată de Rusia pentru „turism” extern


Am intrat, iată, de două zile în luna august. Şi, că tot pomenim de această lună, să ne reamintim un alt clişeu din care Rusia nu vrea să iasă cu nici un chip şi pe care, credem noi, îl va repeta. Da! Îl va relua peste câteva zile, o săptămână, două trei!

Să ne readucem aminte unele fapte:

 

-în AUGUST 1939 are loc ultima etapă (şi cea mai importantă) a bătăliei de la Halhân Gol, în care „turiştii” sovietici aflaţi în „vizită” în Mongolia fac praf o întreagă armată japoneză. Era consecinţa ultimă a unor evenimente izbucnite „primăvara”;

 

– în AUGUST 1968 tot „turiştii” sovietici ajung în „vizită” în CehoSlovacia, ocazie cu care fac praf „primăvara de la Praga”. Inutil să spunem că era consecinţa ultimă tot a unor evenimente începute „primăvara”;

 

– în AUGUST 2008 iarăşi nişte „turişti”, de data aceasta rusnaci, dar moştenitori ai necuprinsei sete de vilegiatură de tip sovietic, întreprind o excursie în Georgia (fosta Gruzie sovietică), cu intenţia de a face praf culoarea portocalie cu care se înveşmântase ţara şi, totodată, de a achiziţiona şi oarecari suveniruri. Teritoriale, că rusnacii nu se mulţumesc cu chiţibuşuri. Da, aţi ghicit! Preparativele fuseseră demarate încă din „primăvară”.

 

Suntem în AUGUST 2014, din „primăvară” s-au făcut nişte turnee exploratorii cu „euro-tankul” şi, cum atmosfera este pe placul şefului companiei de turism geopolitice „Auroasia Tour Neosovietisation”, Vladimir Vladimirovici Putin, se prevede un număr masiv de „turişti” vorbitori de rusă şi nostalgici de sovietism care vor trece masiv hotarele răsăritene ale Ucrainei cu scopul de a vizita, dacă se poate, chiar şi părţile carpatine ale vecinei lor.

 

Asta ca să ştiţi la iarnă de ce va trebui să vă puneţi o plapumă în plus când veţi dori să vă culcaţi. Dacă nu cumva va suna alarma anti-aeriană!

Că tot veni vorba, iată că deja sute de „turişti” din Moscova vor să-şi facă rezervări – detalii aici.

Alţii sunt încântaţi, se pare, să facă un turneu multinaţional, dornici să cunoască cultura başkanilor găgăuzi – detalii aici.

Bookfest 2014: „Putin. Biografia interzisă” de Stanislav Belkovski la Editura Corint


În prezenţa semnatarului prefeţei – Emil Hurezeanu, a domnului Mircea Druc şi a lui Ion M. Ioniţă, în data de 31 Mai 2014, în cadrul Salonului internaţional de carte „Bookfest 2014” a fost lansată, de către Editura Corint, cartea lui Stanislav Belkovski, „Putin. Biografia interzisă”.

 

Cu această ocazie, Emil Hurezeanu a aflat, cu mirare, că a ajuns „Prof.univ,dr.”, după cum e semnalat în paginile cărţii.

 

Dar semnalez şi eu să ascultaţi cu atenţie vorbele celor prezenţi în această înregistrare. Măcar ale fostului premier al Republicii Moldova, Mircea Druc.

 

Câtă asemănare cu un chelios de pe la noi!

 

 

Bookfest 2014: Larry L. Watts – „Aliaţi incompatibili”, la editura RAO


Lansarea cărţii domnului Larry L. Watts, „Aliaţi incompatibili”, la standul Editurii RAO, pe data de 31 Mai 2014. Eveniment desfăşurat în cadrul Salonului internaţional de carte „Bookfest 2014”.