Alexandru Racu: Ce se întâmplă de fapt?


In conditiile in care, impreuna cu Andrei Plesu, partizanii legionari ai “ordinii” (mult mai “ordonati” legionarii daca e sa-i compari cu comunistii si nazistii) denunta tezele “national-comuniste” si “conspirationiste”, cred ca ar trebui lamurite cateva lucruri. Fireste ca nu Vestul e la ordinele lui Basescu, si nici excesul de zel al acestei slugi nu ar fi determinat Vestul sa mearga (asa cum a facut-o), impotriva principiilor democratice si de bun simt, pana in panzele albe, accelerand astfel trezirea romanilor la realitate. Si nici despre USL nu este vorba, intrucat aceasta formatiune politica nu modifica relatia cu UE si FMI decat prin niste amagitoare carpeli de bodaproste. Cel putin asta e mesajul care il transmite pana acum. Mai mult, opinia publica din Romania ramane inca, in mare parte confuza (a se vedea aberatiile cu localnicii din Piata Olt care protesteaza impotriva abuzurilor procuraturii fluturand drapelul UE).

In esenta, problema e cu totul alta, si in esenta, in ciuda confuziei care predomina inca in mare parte in randurile populatiei, si a intereselor diferite sau chiar divergente care intra in ecuatie (cele populare, si cele ale USL-ului) acest referendum reprezinta, la fel ca si referendumul anulat al grecilor, o reactie nationala si democratica impotriva actualului sistem european si global, pe care o minoritate care privatizeaza profiturile are inca interesul sa-l mentina, si pe care majoritatea pe seama careia sunt socializate pierderile nu mai vrea sa-l mentina. Asta se vede de fapt de la Washington si Bruxelles. Elitele globale inteleg foarte bine acest lucru, si nu de USL se tem ei, cum nici nu mor de dragul nostru, ci se tem de popor: de popoare. Eurocratii inteleg faptul conform caruia, cazul romanesc, nu reprezinta decat un episod in contextul de ansamblu al miscarii centrifuge de recuperare a suveranitatilor nationale, singurele prin care poate functiona (cel putin in momentul de fata) democratia, si care au fost pana acum instrainatate in favoarea unor sturcturi economice autonome in raport cu socialul, impersonale, netransparente, nedemocratice si transnationale. Asistam, in cazul romanesc ca si in cazul celorlalte popoare europene (in cazul european, criza financiara e completata de problemele structurale ale unei Uniuni care avantajeaza unele natiuni pe seama altor natiuni), la o dezvrajire a proiectului european si a neoliberalismului. Mai precis la o reafirmare a politicului cu scopul reintegrarii economicului in social (ca sa folosesc termenii lui Karl Polanyi), si, pe langa aceasta, la o furie populara indreptata, inevitabil, impotriva elitei care a construit actualul Moloh neoliberal, care cere noi generatii de sacrificiu. Unii spera ca din actualul proces va rezulta o lume mai dreapta. Altii zic ca va iesi haos, razboi, pogrom, s.a.m.d. Dumnezeu stie. Cert este ca, in actualul context, institutiile aservite marelui capital si trompetele lor din teritoriu se tem de popor (si in general de politic) ca dracu’ de tamaie. D-aia urla toti “liniste, treziti pietele financiare!”, precum Leana din balcon in decembrie 89′. Si e normal sa fie asa. E in logica sistemului. Occidentul nu-l vrea neaparat pe Basescu. Vrea doar sa puna botnita votului popular, care musca. Pentru ca, in ciuda a ceea ce tot repeta limba de lemn tismaneana, actuala oranduire economica si democratia se exclud reciproc, fapt de care incepe sa-si dea seama tot mai multa lume, cu consecinte fatale pentru actualul sistem. Sistem care se poate perpetua doar daca majoritatea jupuita sta cuminte in banca ei de teama sa nu sperie pietele financiare. Or, un astfel de sistem nu are cum sa reziste la nesfarsit. Or, se imparte mai echitabil bogatia (daca se [mai] poate), or se ajunge la fascism global malthusian (ceea ce spera basistii), or se ajunge la o revolutie dupa care Dumnezeu stie ce va urma. Pentru moment, oamenii inca mai cred in democratia populara exercitata prin intermediul institutiilor statului national. Inca mai apara ce a mai ramas de aparat, sau incearca sa mai recupereze ceea ce inca mai poate fi recuperat, desi, paradoxal, ca sa fac trimitere la Rousseau, nu sunt intotdeauna constienti de adevarata natura si miza a ecuatiei politice. Dar “sentimentul” de revolta este, de principiu, si firesc si legitim. Daca si aceasta credinta in democratia bazata pe suveranitatea nationala va fi dezvrajita, urmeaza prapadul. Intre timp, PDL-ul face tot ce ii sta in putinta pentru a submina atat democratia cat si statul national. Altfel spus, in ciuda a ceea ce afirma multi “amici” moderati, PDL-ul ne duce la dezastru mai repede decat ar putea sa o faca USL-ul.

Evident, e foarte posibil ca USL-ul spera sa obtina din rasturnarea dictaturii globale o restauratie a privilegiilor oligarhiei locale (sau mai bine zis o reapropriere a acestor privilegii de la puscariabilii din tabara adversa – aia cu morga justitiara afisata pentru cei care de ani buni sunt spalati pe creier cu stereotipiile secretate de Plesu, Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu, &co.: comunistii vs. anticomunistii, Occidentul vs. Rusia, elita vs. poporul, s.a.m.d.). Ramane de vazut daca va reusi. Parerea mea, desi pot, si sper sa ma insel, este ca avem de-a face cu un val prea mare pentru niste interese atat de meschine si de retrograde. In definitiv, finalitatea acestei actiuni politice depinde in mare parte de actorul numit popor. Din concedierea poporului prin obstructionarea, boicotarea si terorizarea procesului electoral, poate profita oricine, mai putin poporul. Macar atata lucru ar trebui sa ne intre bine in cap, atunci cand ne mai intalnim cu eroi civilizatori care vor sa ne faca, noua primitivilor de la portile Orientului, binele cu forta.

Articol preluat de pe blogul lui Alexandru Racu.

Memorie parlamentară de 256 Giga (IV)


„MÂNA LUNGĂ A MOSCOVEI”

 

Iată o expresie care se poate explica şi aşa: „Rusia nu uită şi nu iartă nimic chiar dacă trec decenii întregi”. Toţi cei care se opun intereselor Moscovei – geopolitice, economice, militare – la un moment dat vor simţi pedeapsa venită dinspre Răsărit. Într-un mod saul altul.

 

Colonelul Gheorghe Trosca, de exemplu, a simţit-o în decembrie 1989. Fusese la un moment dat ofiţer în cadrul aşa-numitei „divizii anti-KGB” şi se ocupase de dosarul „Corbii”. Moscova , deşi e abilă, nu este şi prea imaginativă. Aplică mereu aceleaşi reţete. Când a invadat CehoSlovacia în 1968 una din primele griji a fost asasinare tuturor ofiţerilor cehoslovaci care se ocupau cu supravegherea activităţii KGB. Şi iată că în decembrie 1989 şi Trosca este asasinat la ordinele generalului Militaru.

 

Generalul Ştefan Guşă s-a opus în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 ajutorului „frăţesc” al trupelor Tratatului de la Varşovia, propus, evident, de către Moscova. Moare de cancer osos la numai 54 de ani, de cancer osos. Deloc suspect, nu-i aşa? Iar mai apoi se declanşează asupra memoriei sale asasinatul ritualic, prin presă şi declaraţii.

 

Generalul Dumitru Puiu se afla la Otopeni în zilele Revoluţiei. Conform spuselor lui Mircea Dogaru, ar fi fost şi în comisia de anchetă ce a mers la Viena pentru a analiza împrjurările morţii lui Marin Ceauşescu, „sinucis” şi el. Numai că după aceea este declarat nebun şi… moare.

 

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care a dat ordin trupelor să se întoarcă în cazărmi, cel care a participat la procesul Ceauşeştilor. Dar este şi cel care contribuie la alungarea generalului KGB-ist Nicolae Militaru şi tot cel care, în iunie 1990, îl forţează – se pare – pe Iliescu (ori pe adevăraţii autori) să oprească Mineriada. O vastă campanie de presă are loc, se deschid procese şi, în 2007 – adică pe vremea lui BĂSESCU, este trimis la puşcărie.

 

Timp de mai bine de un deceniu România s-a chinuit să scape din aşa-zisa „zonă gri”. Adică să intre într-o asociaţie colectivă care să asigure protecţia militară, cel puţin. Minciunile Revoluţiei, înscenările de conflicte inter-etnice, Mineriadele desfăşurate cu neprecupeţitul efort al serviciilor de la Răsărit (dar şi din Vest), promisiunile deşarte făcute de un lider internaţional sau altul, toate acestea au făcut ca timp de peste un deceniu ţara noastră să fie mereu în pericol de a fi agresată. Iar războiul modern – ştie oricine – nu mai înseamnă agresiune directă. Şi iată că a venit 11 septembrie 2011!

 

Iar în frunte guvernului României se afla… Adrian Năstase. Acesta nu a pierdut ocazia ci, profitând de conjunctură, a manevrat situaţia în aşa fel încât România să fie acceptată în NATO. Tot el a dus şi greul negocierilor cu Uniunea Europeană. ori asta înseamnă: afront adus Rusiei. Ieşirea de sub aria de interese ruseşti. Însemna şi înseamnă nu numai că avem o siguranţă militară, ci şi una economică, pe cât se poate. Spaţiul de manevră al Moscovei, în ceea ce ne priveşte, s-a restrâns foarte mult. Iar afrontul se plăteşte. Tot în timpul lui Băsescu. Adică în 2012 când fostul prim-ministru este arestat şi trimis la puşcărie.

 

Şi tot în timpul lui Băsescu, pentru că un personaj pomenit mai sus nu fusese destul de mult târâit prin noroi, are loc un alt asasinat moral: lui Gheorghe Trosca – asasinat în faţa Marelui Stat Major în decembrie 1989 – i se retrage de către preşedintele Băsescu titlul de erou al Revoluţiei. Actul venea ca urmare a deciziei unei instituţii, CNSAS, controlate masiv de tot felul de indivizi cu trecut KGB-ist, ori fiind odrasle de kominternişti. Cică un cadru al fostei Securităţi era în acelaşi timp şi colaborator al Securităţii şi făcuse poliţie politică. Pnetru că îi pusese sub urmărire pe posibilii colaboratori ai Moscovei. Ceea ce se consideră, prin logica ciudată pe care o au partizanii băsismului, că era „poliţie politică”.

 

Dar poate nu numai de aceea să se fi produs această execuţie în efigie a imaginii lui Gheorghe Trosca. Poate că prin acest act se încerca şi aruncarea oprobiului public asupra întregii echipe a diviziei anti-KGB. Dar de ce să se încerce un lucru de genul acesta.

 

Mai întâi, pentru că venea în spiritul celebrului „Raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea Comunismului în România”, o însăilare propagandistică elaborată sub supravegherea lui Vladimir Tismăneanu, odraslă kominternistă şi cu mari bănuieli că ar fi agent infiltrat al Moscovei în Occident.

 

În al doilea rând poate că este vorba de altceva, de nişte lucruri deranjante din viaţa preşedintelui (încă) al României, Traian Băsescu. pentru că iată ce am găsit pe undeva pe net:

 

Departamentul anti-KGB i-a cerut lui Ceauşescu arestarea lui Băsescu.

 

Doc. 43766.

 

După accesele de independenţă faţă de Moscova ale lui Nicolae Ceauşescu din 1968 (lucru de netolerat de Kremlin), URSS a pus la cale schimbarea acestuia cu un conducător fidel Moscovei şi repunerea României în sfera de influenţă directă sovietică. Planul întocmit de KGB s-a numit „Dniestr“ (Nistru). A ţinut piept Moscovei doar UM 0110, divizia anti-KGB, o divizie ultra-secretă a Securităţii.

 

Ceauşescu a creat propria Securitate, UM 0920/A, devenită apoi UM 0110. O divizie secretă, aparte de restul DSS (Departamentul Securităţii Statului). Era secretă chiar şi faţă de DSS, care nu ştia nici măcar care sînt agenţii şi nici unde este sediul. UM 0110 şi-a făcut bine treaba, avînd în arhivă detalii despre reţeaua KGB în România, numele sovieticilor de legătură şi numele agenţilor sovietici din România.

 

Amiralul Gheorghe Anghelescu, ca şef al Marinei Comerciale, era şeful lui Traian Băsescu, comandantul navei Biruinţa. Între 1987-1989, Silviu Predoiu, ofiţer sub acoperire DIE, este trimis la Anvers, ca reprezentant comercial, avînd biroul alăturat de cel al lui Traian Băsescu. Mentorii tripletei Traian Băsescu – Gheorghe Marin – Silviu Predoiu sînt suspectaţi sau au fost urmăriţi ca agenţi sovietici/ruşi. Vasile Ionel era în grupul „Corbii“ (Iliescu – Militaru). Gheorghe Anghelescu era urmărit de UM 0110 Biroul Constanţa, Adrian Isac a fost în atenţia UM 0195, Gheorghe Fulga era urmărit de UM 0110 Biroul Braşov, Mihai Caraman era în atenţia UM 0195, iar Petre Roman era în atenţia 0544 (din cadrul DIE).

 

Mai trebuie adăugat că Silviu Predoiu a fost numit în 1992 de Ion Iliescu, la propunerea lui Gheorghe Fulga, în postul de director al Direcţiei Generale de Securitate a SIE. CIA a semnalat faptul că Adrian Isac a colaborat neoficial cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, agent al FSB, Serviciul Secret rus (continuatorul KGB). Traian Băsescu a fost pupilul, protejatul, favoritul agentului sovietic/rus Gh. Anghelescu. Acesta l-a racolat şi instruit pe Traian Băsescu în direcţia servirii intereselor ruse… Iată legătura lui Traian Băsescu cu FSB, Serviciul rus de Informaţii.

 

Băsescu a fost urmărit pas cu pas de agenţii lui Ceauşescu. S-a cerut arestarea lui. Ceauşescu a preferat continuarea filării pentru a prinde întreaga filieră, apoi a ezitat arestarea, de frica reacţiei ruseşti. În perioada 1996-2000, T. Băsescu a fost din nou numit ministrul Transportului. În acest interval de timp s-a realizat un singur lucru: asfaltarea unor şosele naţionale, ajunse într-un grad de degradare extrem. Reabilitarea lor s-a făcut cu banii cetăţenilor, care au fost obligaţi să plătească celebra taxă Băsescu, bani care au ajuns în conturile firmelor apropiate lui şi PD-ului.

 

Fragment din lucrarea „Distrugerea şi cucerirea României fără război“, de Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2011 (preluare de pe site-ul http://www.ziartricolorul.ro)