Alexandru Bârlădeanu în dialog cu Lavinia Betea


Fragmente din Lavinia Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri

Tăcerea poate contribui mai mult la triumful neadevărului şi mult mai puţin la cel al adevărului. (p. 297)

Despre Vladimir Tismăneanu (p. 64-65)

Lavinia Betea (în continuare LB): – Manipulările continua, însă, şi astăzi. În general, politologii ce şi-au dobândit renume de experţi ai <<epocii Dej>> trec sub tăcere asemenea <<amănunte>>, toate tarele epocii fiind transferate asupra lui Dej.
Alexandru Bârlădeanu (în continuare AlB): – Te referi, probabil, şi la Vladimir Tismăneanu. La el, probabil, îşi spune cuvântul biografia. Vladimir e fiul lui Leon Tesmeneţki, basarabean de origine evreiască care a participat – cu Valter Roman – la războiul civil din Spania. Acolo, în luptă, şi-a pierdut braţul. Eu I-am purtat totdeauna respect pentru curajul şi abnegaţia lui. După război, printre primii care au fost trimişi de la Moscova în România au fost Tesmeneţki şi Răutu/Oigenstein. Graba cu care au fost trimişi în ţară arată că erau printre cei mai de încredere oameni ai Moscovei. Când a putut, Dej s-a derobat de aceşti oameni care îl împiedicau în politica lui de îndepărtare de Moscova. Am impresia că atitudinea domnului Tismăneanu faţă de Dej reflectă resentimentele unui fiu faţă de cineva pe care îl crede vinovat de nedreptăţile comise împotriva tatălui său. Cred că, de aceea, domnul Tismăneanu nu vede nimic pozitiv în activitatea lui Dej, nici măcar lupta acestuia pentru independenţa ţării. Desigur, aceasta este impresia mea subiectivă.
LB: – Am observat că Vladimir Tismăneanu nu-l place nici pe Leonte Răutu. De ce?
AlB: – Nu ştiu. Cred că din două motive. Întâi, pentru faptul că acesta s-a apropiat de Dej, nu a rămas ca tatăl său în grupul care s-a păstrat fidel faţă de Ana Pauker. Al doilea – acesta mi l-a relatat Răutu personal şi nu răspund de autenticitatea lui -, Răutu n-a fost de acord să i se mărite fata cu Vladimir Tismăneanu. […]
LB: – Din caietele Anei Pauker, păstrate la Moscova, reiese că soţii Leon şi Hermina Tesmeneţki au fost plătiţi cu cele mai mari sume de către Comintern pentru serviciile aduse. Şi, în 1944, Leon plătea, dintre toţi românii aflaţi în URSS, cea mai mare cotizaţie de partid, ceea ce dovedeşte că avea cele mai mari venituri.
AlB. – Ei au reprezentat fracţiunea cominterniştilor. Dar, uite, în rescrierea istoriei contemporane a României continuă să se manifeste tendinţe partinice şi chiar interese de familie…

Despre arhiva Comitetului Central (p 145-146)

AlB: – Pentru a întregi imaginea din care se poate deduce că se întâmplă lucruri curioase cu această arhivă, în cele ce urmează voi relata două momente trăite de mine. Le consider, de asemenea, semnificative pentru nebănuitele dificultăţi ce le ridică accesul la această importantă sursă de documente şi pentru modul inadecvat în care sunt tratate proprietatea arhivei şi accesul la ea. După ce am devenit preşedintele Senatului, m-am interesat unde se află arhiva CC. Am fost informat că ea a fost transportată la Piteşti şi predată armatei, spre a fi păzită de aceasta. Am vorbit, prin urmare, cu ministrul Apărării Naţionale din vremea respectivă, generalul Spiroiu, şi i-am atras atenţia asupra enormei răspunderi ce-i revine, având în păstrare respectiva arhivă. L-am sfătuit să nu permită nimănui accesul la această arhivă fără aprobarea corespunzătoare a autorităţilor, pentru a nu fi sustrase sau falsificate anumite documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat că acestea sunt şi ordinele date de el. În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc vina de a nu fi ridicat atunci problema arhivei de stat, chiar în Senatul României.
LB: – De ce n-aţi făcut-o?
AlB: – Era o perioadă foarte aglomerată. Se adunaseră chestiuni politice şi economice şi mai era activitatea de elaborare a Constituţiei, căreia eu, în calitate de preşedinte al Adunării Constituţionale, îi acordam prioritate deosebită. Vedeam în elaborarea acestui act fundamental calea de a muta lupta politică din stradă în Parlament. Dar, după retragerea mea din viaţa politică, la începutul lui 1993, am primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care m-a informat că a avut ocazia să citească stenograma discuţiilor din 1965 cu Bejnev şi – considerând probabil că-mi face plăcere – mi-a adus o serie de complimente referitoare la felul în care am expus eu punctul de vedere românesc. L-am întrebat cu ce prilej a aflat acest lucru şi mi-a spus că a fost nevoie de acea stenogramă pentru pregătirea unui material. Din ordinul cui s-a umblat în arhivă? Generalul Spiroiu mi-a răspuns că nu are voie să spună aceasta. I-am cerut o copie după acea stenogramă. <<Nu am voie>>, mi-a răspuns iarăşi.
LB: – Dee la cine putea primi un stfel de ordin ministrul armatei române şi ce grad putea să aibă acela care-l dădea, astfel ca general-locotenent Spiroiu să-l execute cu atâta scrupulozitate?
AlB: – Asta m-am întrebat şi eu! Am căutat să obţin măcar copia intervenţiei mele din acea stenogramă, apelând la oameni cu alte funcţii: senatori, un vicepreşedinte de partid, directorul Institutului pentru Studiul Totalitarismului… Rezultatul a fost negativ. Cea de-a doua întâmplare care mi-a întărit şi mai mult suspiciunea se datorează unor jurnalişti de la Bucureşti-Match. Când s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Dej, am fost rugat să relatez două-trei amintiri scurte despre el, pentru publicaţia respectivă. Am satisfăcut cererea şi probabil că, în semn de mulţumire, ziarista cu care vorbisem m-a întrebat dacă nu vreau să citesc stenograma discuţiei cu Brejnev, privitoare la tezaurul românesc. Când mi-a adus stenograma, am observat că discuţia respectivă era secţionată în două. Lipsea din ea prima parte, în care se prezenta poziţia României în această secţiune, adică intervenţia mea. A doua reprezenta răspunsul lui Brejnev, pe care l-am putut reda anterior. Am atras atenţia tinerei jurnaliste asupra acestei inadvertenţe şi am rugat-o să transmită redactorului-şef rugămintea mea de a întregi documentul, pentru a putea fi interpretat şi comentat în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru a fi tratată în spiritul adevărului, o chestiune trebuie expusă integral şi nu în virtutea practicilor anterioare de trunchiere a textelor, prin care a fost falsificată istoria. Peste câteva zile, mi s-a răspuns că acea primă parte care lipseşte nu poate fi obţinută.
LB: – Ce explicaţii aveţi pentru aceste <<întâmplări>>?
AlB: – Prima explicaţie pe care mi-am dat-o a fost cea mai nevinovată: se urmărea pur şi simplu scoaterea din chestiune a numelui Bârlădeanu. Deşi stupiditatea e evidentă pentru că, în textul lui Brejnev, prima frază spune că problema tezaurului a fos ridicată de Bârlădeanu. Eliminată persoana mea din discuţie, întrebările sunt mult mai grave. Nu cumva aceste măsuri de fragmentare a documentelor urmăresc scopuri mult mai profunde? Nu cumva se mai practică aceleaşi obiceiuri care au ca urmare falsificarea istoriei prin omiterea sau trunchierea unor adevăruri şi fapte?

Anularea indemnizaţiilor academicienilor, artiştilor şi profesorilor emeriţi (p. 167-168)

Academicienii, artiştii emeriţi şi profesorii emeriţi primeau nişte indemnizaţii, pe care Ceauşescu a vrut să le anuleze pe motiv că nu se prestează nici o muncă pentru ele. Eu le-am luat apărarea, din aceleaşi considerente ale cointeresării materiale, care lipsea în sistem. Am argumentat cu exemplul bugetului de familie al chimistei Raluca Ripan, de la Cluj. Şi cu cel al profesorului cardiolog Tantinel Iliescu care îi trata pe unii membri ai Comitetului Politic Executiv. <<Iată – am spus eu, dând exemplul cardiologului – el munceşte tratându-i de inimă pe cei din conducerea partidului, dar nici unul dintre aceştia nu-i plăteşte nimic. Toţi academicienii au cheltuieli mari cu abonametele la revistele de specialitate, mai ales cele străine, au cheltuieli cu lucrările de specialitate, sunt oameni în vârstă>>. Cu toate argumentele mele, ceilalţi membri ai Comitetului Executiv nu au intevenit în discuţie. Şi atunci, exasperat, am declarat: <<Văd că tovarăşul Nicolae Ceauşescu are ceva împotriva academicienilor. Să mai aibă puţină răbdare. Fiind bătrâni cu toţii, o să scape curând de ei. Şi o să scape şi de Academie>>. Ceauşescu s-a înfuriat, a cerut sancţionarea mea.

Rivalitatea politico-mahalagistă „Steaua – Dinamo” (p. 169-170)

LB: – Pe Elena Ceauşescu cum v-o amintiţi?
AlB: – Rar am întâlnit un om care să conţină un buchet de caracteristici negative ca ea! Urâtă proastă, rea, nesimţită şi obraznică – erau caracteristicile cele mai vizibile. Nu ştiu cum s-au găsit unul pe altul şi cum au alcătuit acel mariaj.
LB: – O asemenea căsătorie se numeşte, în psihologie, mariaj asortativ.
AlB: – Nu de mult, am avut vizita unui român, rezident în Olanda, care lucrează la televiziune şi care dorea să facă un film pe tema femeilor în istorie. De la noi o voia pe Lenuţa. Nu i-am spus prea multe, că nu-mi place să vorbesc rău despre morţi. I-am povestit o întâmplare în care Dej i-a interzis ei şi Marthei Drăghici să asiste la meciurile de fotbal. Se înfiinţaseră prin anii ’50 două echipe: Dinamo – făcută de Drăghici, a ministerului de Interne, şi CCA – făcută de Ceauşescu, care lucra la Direcţia Politică a armatei. Între cele două echipe se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soţiile celor doi. La un meci, cele două se aflau în tribuna oficială şi acolo au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era puţin depărtată de celelalte locuri, iar lumea făcea haz. A aflat Dej de pveste şi le-a interzis accesul la meciuri.

Despre socialism (p. 181-182)

Marea greşeală a socialismului este că a îngenuncheat, a subordonat, a împins spre anihilare ideea de persoană umană, ideea de personalitate. A eliminat ideea de respect a personalităţii umane, nu pentru că este plasată undeva pe scară ierarhică, ci pentru că este un om. Altă mare vină a socialismului, acela pe care l-am cunoscut noi, este faptul că tot ce a câştigat omenirea, de-a lungul secolelor, în lupta ei pentru progres a fost contestat de aşa-zisa nouă societate. Egalitatea formală, juridică a oamenilor, libertatea, toate aceste lucruri socialismul real le-a călcat în picioare. Pentru ele, zeci de generaţii, milioane de oameni au luptat, s-au sacrificat. Forma de realizare a socialismului pe care l-am cunoscut a plătit aceste greşeli prin aceea că a fost condamnat la dispariţie.

Despre procesul şi „conturile” Ceauşeştilor (p. 196-197)

LB: – În ce raporturi aţi fost cu procesul soţilor Ceauşescu?
AlB: – Am aflat despre cele întâmplate ca oricare cetăţean, de la televizor. Cu Ceauşeştii s-a comis, după părerea mea, o crimă. Mi-a fost ruşine de cele întâmplate în chiar momentul când am văzut scenele respective. Acela a fost proces? Dar culpele ce i s-au adus? 60 000 de morţi! Că avea conturi în străinătate!
LB: – Nu credeţi că avea conturi valutare în bănci externe? Legionarii şi Antonescu aveau fonduri în străinătate. Cât despre Mihai Antonescu şi Ion Antonescu, acesta a fost una dintre raţiunile pentru care au fost anchetaţi în URSS. Şi cei care-au făcut lovitura de palat din 23 august 1944 făcuseră pregătiri în caz de eşec…
AlB: – […] În ce priveşte fondurile din străinătate, trebuie făcută o distincţie clară între cele destinate lui Ceauşescu şi familiei acestuia şi între depozitele ce-ar fi avut un anumit scop politic. Încă imediat după 1968, cred că era elementar, chiar obligatoriu ca în conducerea partidului să fie discutată problema constituirii unui fond în străinătate, în eventualitatea în care ţara ar fi fost ocupată de către ruşi din cauza politicii ce-o duceam. […] Se vor face şi corelaţiile cu anumite morţi misterioase ce s-au petrecut din ’90 până acum ca şi cu provenienţa neaşteptată a unor averi la anumiţi oameni care nu pot dovedi, legal, o bază de pornire. Fără îndoială că va veni momentul când toate asete lucruri vor fi aflate şi bine ştiute. Adevărul nu poate fi ascuns decât pentru un timp, nu pentru eternitate.

Transformarea FSN în partid (p. 198-199)

AlB:  – În CFSN am participat la diverse şedinţe. La unele din ele, ţinute în Palatul Victoria, erau convocaţi şi reprezentanţi din judeţe. La una din aceste consfătuiri, Iliescu, cu totul neaşteptat pentru mine şi fără ca această chestiune să fi fost discutată în Consiliul FSN, a propus ca FSN să devină partid. Eu m-am declarat împotrivă. Am spus că FSN trebuie să rămână ceea ce este, iar dacă cineva doreşte să intre în vreun partid, să-şi facă partid. După mine a luat cuvântul Andrei Pleşu, care a spus: <<Eu sunt de acord cu ce-a spus domnul Bârlădeanu>>. Apoi Ana Blandiana, care a fost şi ea de acord cu punctul de vedere de anu se transforma FSN în partid. În acea etapă, vedeam FSN-ul ca un areopag din care să facă parte toate curentele de opinie democratică din ţară, mai ales că încă nu aveam parlament. Iniţiatorii propunerii şi-au dat seama ce capital politic acumulase FSN şi doreau să-l speculeze.
LB: – Brucan şi-a revendicat ulterior şi paternitatea ideii de transformare a FSN în partid.
AlB: – N-am ştiut. Problemele dezbătute în CFSN erau pregătite de Comitetul Executiv, alcătuit din Iliescu-Mazilu-Roman-Brucan. Din acel comitet eu nu făceam parte. Ca şi în cazul comisiei de anchetă instituită de Ceauşescu pentru reabilitările din 1968, habar n-aveam de activitatea lui, în afară de ceea ce devenea public şi oficial. <<Consensul naţional>>, de care vorbea atâta Iliescu, nu putea însemna decât subordonarea celorlalte opinii la cea a lui, care urma să fie prezentată ca o opinie generală. Faptul venea în contradicţie cu ideea de pluripartidism. În 22 decembrie, au fost incluşi, chiar fără a fi întrebaţi, în CFSN – toţi opozanţii lui Ceauşescu, printre care şi Doina Cornea şi Ana Blandiana -, dar fiecare cu convingerile proprii, iar Iliescu a apărut ca un coordonator. Dacă FSN se transforma în partid, ce diferenţe de opinii mai puteau exista? Unde era pluripartidismul? Nu ajungeam, din nou, la partidul unic? Cred că acest moment a fost un izvor de înveninare a relaţiilor dintre diversele curente olitice, care a dus la dezbinări şi contradicţii pe cât de dăunătoare unei vieţi politice normale în aşezare, pe atât de inutile. A fost o mare greşeală din punct de vedere al instalării unui regim democratic, chiar dacă era un succes din punct de vedere partizan.

Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.