Întâlnirile Yorick – Victor Ioan Frunză


Invitatul „Întâlnirilor Yorick” din luna ianuarie 2016 – regizorul Victor Ioan Frunză şi răspunsul său la întrebarea „De ce Shakespeare azi?”
Apoi, în dialog cu auditoriul, a abordat şi problematica actorului, importanţa textului şi relativitatea lui, necesitatea actului critic autentic.
Apropo, e al doilea om de cultură – după Dan C. Mihăilescu, pe care-l aud CU URECHILE MELE acuzând monopolul ideologic exercitat în zilele noastre în presa zisă culturală de către extremiştii de stânga.

 

Un eveniment Nemira şi Revista Yorick desfăşurat la Ceainăria Cărtureşti pe 28 ianuarie.

PS: regret calitatea proastă a filmării. Aceasta e cauzată de măreaţa „săpunieră” fabricată de Canon, un ştift achiziţionat recent.

Gânduri de sfârşit de toamnă la Visul unei nopţi de vară


De-aceea, mânios pesemne, vântul

Că n-ascultăm la cântecele sale,

Sorbi din ape neguri otrăvite

Care-au făcut, acoperind pământul,

Şi cele mai nepricopsite gârle

Să rupă malul şi să se azvârle

Din albia umflată de trufie…

Zadarnic boii îndurat-au jugul.

Zadarnic omul îşi trudeşte plugul,

Căci putrezeşte grâul în câmpie

Pân’ce să prindă spic, şi e pustie

Păşunea, corbii-n cete nesfârşite

Se-abat pe câmpul plin de moarte vite…

Popicele în glod zac îngropate,

Potecile sunt părăsite toate

Prin lunci, prin luminişuri, prin poiene,

De nu le mai cunoşti din buruiene.

Şi-n nopţi de iarnă nu s-aud poveşti

Prin case, nici colinde la fereşti

Şi nimeni la petreceri nu se-ndeamnă…

(Actul II, Scena 1, p. 65-66)

 

Întunecat tablou, nu-i aşa? Şi totuşi, acesta e un citat din atât de „vesela” piesa shakesperiană „Visul unei nopţi de vară”. Sunt vorbele Titaniei rostite în mijlocul unui conflict. E conflictul ce tulbură lumea inefabilă a zânelor, elfilor şi spiriduşilor. Gelozie şi adulter în acelaşi timp. Culpe împărţite în mod egal între Titania şi Oberon.

 

Nici lumea pământească nu este mai sănătoasă moral. Aceleaşi păcate – pentru că le dau în vileag craiul şi crăiasa imperceptibilei realităţi – distrug climatul moral al cetăţii. Mai mult! Acoperite sub veşmântul ipocriziei. De aici insensibilitatea, un soi de moarte sufletească. Cum altfel se explică refuzul net a lui Egeu de a-şi da consimţământul la unirea în duhul dragostei dintre Hermia şi Lysander? Cum să explicăm aruncarea propriei fiice spre însoţire cu Demetrius, cel ale cărui aventuri amoroase sunt arhicunoscute? Şi totul cu înalta îngăduinţă regească a lui Tezeu. Şi teribila alegere: căsătoria Hermiei cu Demetrius, viaţa de vestală sau moartea.

 

Nenorocirile, deci, au o cauză morală. Un rău moral ce trebuie alungat. Este nevoie de catharsis, de curăţire. Iar mijlocul este… TEATRUL. Suntem în Grecia antică, la Athena (fie ea şi prezentată oarecum apropiat spaţiului britanic) iar aici şi acum teatrul are un rol cultic.

 

Reprzentanţii breslelor (asta e părerea mea, că sunt trimişii profesiilor din Cetate) sunt însărcinaţi să aducă pe scenă, să facă REALĂ o istorie al cărei subiect este mult asemănător celui din piesa ce-i are ca eroi pe Romeo şi Julieta, o pildă a dragostei duse până la moarte.

 

Quince, Snug, Flute, Snout, Starveling şi Bottom se constituie într-o confrerie cu reguli proprii, cu întâlniri secrete. Gândiţi-vă la cutumele ce ce însoţesc misiunea Căluşarilor, de exemplu. Cu puterile lor intelectuale limitate, cu mâinile pecetluite de trudă, încearcă să dea ce este mai bun din ei. Iar Bottom este cel mai entuziast.

 

Repetiţia piesei are loc într-o poiană din pădure. Se începe şi… îl vedem pe Bottom ieşit din starea proprie de om. Ni se spune că ar arăta ca un măgar. Dar este într-adevăr aşa ceva? Ca o paranteză trebuie să spun că acest „măgar” îmi aduce în minte fie imagine eroului din romanul lui Apuleius, „Măgarul de aur”, şi călătoria sa iniţiatică; fie de „fratele măgar” cu care Francisc de Assisi gratula corpul omenesc; fie de animalul de povară pe care călărea Sancho Panza; evident, nu puteam să uit de mânzul asde la Intrarea Domnului în Ierusalim. Se află într-o tovărăşie bună acest Bottom cu capu-i de măgar!

 

De aceea nu cred vorbelor lui Puck. Robin Goodfellow doar SPUNE că i-ar fi aruncat lui Bottom urechile măgăreşti. Nu trebuie neapărat să-l şi credem. Este o justificare în faţa lui Oberon. Dorinţa stăpânului său fusese ca Titania să fie vrăjită de o jivină ca oricare, ori aceasta dăduse ochii cu OMUL. „Ce minunată lucrare e omul, cât de nobilă îi este inteligenţa, ce fără de număr îi sunt facultăţile, alcătuirile şi mişcările, cât de chibzuit şi de admirabil e  faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înţelegere, cât de asemenea ui zeu; frumuseţea lumii; pildă a vieţuitoarelor” – rosteşte tot Shakespeare prin vocea lui Hamlet (Actul II, scena 2 din piesa omonimă). Mai degrabă îl aflăm pe Bottom într-o stare ek-statică, urmare a începerii „actului de cult/teatru antic”. O stare în care-şi păstrează bună-voinţa şi smerenia. Da! Smerenia!

 

E un prim act curăţitor. Pentru că în pădure vrajba dintre Oberon şi Titania se dizolvă. Şi, tot aici, după confuzii şi tulburări, se re-constituie cele două cupluri de tineri logodiţi Heermia – Lysander; Helena – Demetrius). Dar, dacă junii amorezi păstrează în memorie doar o vagă imagine uimitoare a straniilor întâmplări, Bottom menţine vie întâmplarea feerică a petrecerii sale cu Titania, inversul a ceea ce ar fi dorit Oberon:

 

„Ridică, dragă Puck, această mască

Străină, de pe tigva ăstui prost,

Ce deşteptat, ca şi ceilalţi tovarăşi,

Să se întoarcă la Atena iarăşi,

Încredinţat că vis urât a fost

Tot ce i s-a-întâmplat în noapte-aceasta.”

 

Se mai întoarce Bottom între tovarăşii săi cu ceva: cu CERTITUDINEA cpiesa le va fi aleasă pentru a fi interpretată în faţa înalţilor stăpâni din Atena. Iar trupa îşi duce la capăt şi cea de-a doua parte a sarcinii vindecătoare. Ei nu se ocupă de o parodiere a unui act tragic ci dau viaţă – în plină procesiune nupţială – unei tragedii. Să subliniem aici, totuşi, şi care-s personajele cu remarci acide privind jocul actorilor: aceiaşi care în timpul nopţii, în pădure, fuseseră nişte jalnice paiaţe.

 

Ediţie folosită: William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară / A Midsummer Night’s Dream, traducere Şt. O. Iosif, Editura Pandora, Colecţia bilingvă.

Asta o ştiaţi? Un Shakespeare „fascist”


Am citit de curând piesa „Coriolanus” a lui Shakespeare. Apoi, căutând una-alta pe internet, am dat de nişte informaţii de m-am crucit. Redau traducerea în română:

„În secolul XX, piesa se găseşte în miezul noilor dispute politice şi se vede folosităatât de către dreapta cât şi de stânga. În 1934 izbucnesc tulburări de extremă dreapta la Paris, unde piesa se joacă la Comedia Franceză şi atrage atenţia asupra ambiguităţii sale, o parte a stângii văzând în ea un manifest cripto-fascist. Regimul nazist vede efectiv oportunitatea de a trage foloase şi piesa este prin urmare prezentată drept o pledoarie în favoarea omului puternic, singurul capabil să menţină paceîn familie şi în exterior; comuniştii văd în piesă un exemplu al luptei de clasă şi, sub regimul stalinist, Coriolan devine exemplul trădării din partea elitelor antipopulare. Neliniştiţi de ecoul politic pe care ar fi putut să-l aibe piesa în Germania postbelică, Aliaţii o interzic până în 1953.”

Informaţii asemănătoare şi pe siteul ziarului The Independent dar cu nişte tuşe în plus: în Germania nazistă o dramatizare radio este interzisă iar autorul ei este exilat.

Poate mai încolo voi scrie şi eu părerile mele dar nu pot să nu remarc un fapt: eroul piesei, Coriolan, numai fascist nu poate fi numit. Fascismul – precum bolşevismul şi împreună cu socialismul din care se trag amândouă – are înscris genetic apelul la MASSE, la BOBOR, trufia şi trâmbiţarea propagandistică a faptelor, exact ceea ce generalul din piesă dispreţuia profund.

Antoniu şi Cleopatra – când personajele secundare sunt mai importante decât cele principale


După cele înfăţişate în “Iuliu Cezar”, tulburările continuă, se amplifică, alianţe se fac şi se desfac, vechi tovarăşi devin acum duşmani, noi pretendenţi îşi ridică glasul. La final va rămâne doar unul. Unul? Nu! Rămâne cel ce şi-a construit o structură viguroasă şi viabilă a puterii: Octavian Cezar. El este cel ce se bazează pe o ECHIPĂ inteligentă şi unită, chiar dacă ne apar adesea ca nişte spioni, ca nişte dezinformatori…

Partida ar fi putut-o câştiga Sextus Pompeius. Ar fi putut DACĂ… Dacă ar fi luat în considerare spusele lui Menas care îl sfătuise să-şi asasineze competitorii atunci când îi avusese în mână, atunci când îi credea beţi. Dar Sextus Pompeius a rămas surd iar mai apoi… învins.

Emilius Lapidus s-a autoexclus. Deşi triumvir, pretenţiile la întâietate i-au fost rapid spulberate prin lipsa celor care i-ar fi  putut asigura spatele. Linguşelile nu pot ţine loc oamenilor.

Marc Antoniu era în poziţia cea mai avantajoasă în a pretinde puterea în competiţia cu Octavian Cezar. Militar experimentat, reuşise în plus constituirea unei vaste coaliţii a puterilor din Orient. Şi, cu toate acestea, pierde! De ce?
Mai întăi, din cauza corupţiei interioare, a faptului că patimile îi deveniseră o obişnuinţă, o a doua natură şi, între acţiunea rece, calculată ce slujea interesului de stat, el alege împlinirea poftelor, urmărirea plăcerilor, chiar dacă acestea atrăgeau trădarea propriilor săi oameni. Fuga ruşinoasă de la Actium duce, ca urmare, la disoluţia moralului trupelor şi fidelilor săi.
O echipă înseamnă şi încredere acordată celor din jur. Ori în rândul oamenilor lui Antoniu aceasta lipseşte încă mai demult. Putea cineva îndrăzni să se remarce, să iasă în evidenţă ştiind că prin aceasta şi va atrage nenorocirea, exilul, dizgraţia ivită din înalta invidie?

„Nu, Silius, am făcut destul. Cei mici
În stare sunt de fapte mult prea mari;
Iar când stăpânul e plecat, mai bine-i
Să nu desăvârşim ceva ce-aduce
Prea multă faimă.”

La ce i-a folosit lui Antoniu să aibe alături un spirit lucid şi clarvăzător precum al lui Domitius Enobarbus dacă nu a ştiut să-l pună în valoare? Enobarbus intuise cu mult înainte ce turnură vor lua lucrurile:

“Enobarbus: Ai să vezi însă că funia ce pare să le înnoade prietenia o să le-o sugrume până la urmă. Octavia trăieşte ca o sfântă, e rece şi tăcută.
Menas: Cine nu şi-ar dori o asemenea soţie?
Enobarbus: Cel care nu este aşa; adică Antoniu. O să se întoarcă la blidul lui din Egipt; pe urmă, suspinele Octaviei vor stârni mânia lui Cezar. Şi, cum ziceam adineaori, ceea ce pare să le întărească înţelegerea va zămisli curând o mare dezbinare între dânşii. Antoniu iubeşte pătimaş acolo unde întâlneşte patimă. Aici s-a căsătorit numai din socoteală.”

Nu îi lipseau calităţile lui Antoniu, dar pretenţiile îi erau prea mari câtă vreme îi lipsea corecta judecată de sine. Nu mai stăpâneşte nici acea carismă cu care păcălise mulţimile în “Iuliu Cezar”. Până în ultima clipă rămâne mirat în faţa ascensiunii tânărului pe care l-a dispreţuit şi l-a subapreciat.

Clepopatra ştiuse vreme îndelungată să se sprijine pe o diplomaţie a budoarului, să se folosească de farmecele ei şi ale slujnicelor sale puse toate acestea în slujba Egiptului. Dar, cu Antoniu alături, simţul politic i se atrofiază, pierde contactul cu realitatea, se încrede în propriile fantasme şi plăsmuiri ceea ce dă naştere la fapte absurde, precum în scena pedepsirii solului. Este înconjurată de oameni devotaţi ei dar şi de trădători de cea mai joasă speţă, după cum vedem în ultimul act. L-a trădat ea pe Antoniu? Poate că da:

“E mai uşor
Să se despartă sufletul de trup
Decât noi de mărire.”

Păstrarea puterii în Egipt după prăbuşirea lui Antoniu este ultima iluzie pe care şi-o clădeşte. Aici, însă, Cleopatra îl citeşte pe Octavian Cezar şi-şi dă seama de ţinta finală a acestuia. Preferă să moară ca o regină decât să trăiască mai rău decât o sclavă.

Oamenii lui Octavian par a fi însă din alt aluat. Sunt ochii şi urechile Cezarului şi se bucură de încredere. Poate de aceea şi scopurile tactice ale mişcărilor trupelor sale sunt greu de dedus de către adversari. Nici ofiţerii nu lasă să scape informaţii folositoare adversarilor. Octavian conduce într-adevăr ca un om de stat iar un realist precum Enobarbus ştie că o luptă în doi între Octavian şi Antoniu (cum propusese cel din urmă) nu era posibilă. Ar fi însemnat capitularea intersesului larg de stat în faţa celui îngust, particular. Acelaşi interes de stat practică la nivel extern discursul dublu, trădarea, minciuna. Înlăuntrul statului acestea nu mai pot fi însă permise. Şi de aceea nu găsim asemenea mijloace folosite în mijlocul cercului intern din jurul lui Octavian, chit că apropiaţii le aplică din plin ca operaţii de “intoxicare”, de “spionaj” în faţa echipeor adverse ale celorlalţi candidaţi.
În grupul său loialitatea şi disciplina sunt învingătoare şi, prin urmare, Octavian Cezar este câştigătorul.

William SHAKESPEARE, Antoniu şi Cleopatra, traducere de Leon D. Leviţchi, Opere Complete, volumul 7, Editura Univers, Bucureşti, 1988.

O comedie mistică?


Olivia se află-n pragul morţii spirituale. Sufletul ei este cuprins de patimi, a devenit roaba simţurilor. Lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânie, invidia, lenea şi mândria – cele şapte păcate de căpetenie – îi stăpânesc sufletul. De aici sfâşierea şi dezordinea continuă, o bătălie ca în iad dusă în infernul pe care şi l-a creat interior. Camerista Maria, slujitorul Fabian, sir Toby Belch – unchiul Oliviei -, sir Andrew Aguecheek şi intendentul Malvolio sunt personificarea acestor simţuri aţîţate, ieşite din lucrarea firească şi cărora păcatul le-a devenit natural.

Dar o urmă de raţiune mai există, mai are putere să strige intru adâncuri către ajutor:
O, Duhule Sfânt, dacă nu eşti prea supărat pe mine, inspiră-mă să fac o boroboaţă cu duh. Vorba lui Quinapalus: decât un nebun care face pe înţeleptul, mai bine un înţelept care face pe nebunul. Trăsneşte-mă cu duhul  Tău, să fiu cel mai trăsnit dintre nebuni.”
Bufonul Festus rosteşte acestea, ultimul licăr al conştiinţei şi care acceptă “nebunia Crucii” (mai târziu va spune, adresându-i-se încarceratului Malvolio: “Pentru că ori eşti nebun de legat să-l contrazici pe Pitagora, ori eşti un păgân şi-l admiţi”).

Iar Dumnezeu îi scultă rugăciunea. Pentru că Stăpânul (ducele Orsini) îşi îndreaptă continuu dragostea către aceasta şi mereu îi este respinsă.

Viola este trimisă a fi mesagera, intermediarul, mijlocitoarea iubirii ducelui către Olivia. Nu putem vorbi de feminitate sau masculinitate, nu-I putem da atribute omeneşti obişnuite nouă, descrierile pe care le folosim în viaţa de zi cu zi nu sunt adecvate. Este ambiguitatea pe care o întâlnim şi în dscrierea acţiunii Paracletului, a Duhului Sfânt când se revarsă spre sufletul omenesc. Sfânt Duh şi duh – Viola şi Olivia: asemănare a termenilor şi anagramă a numelor.

Prin alipirea voinţei umane la acţiunea Duhului încet, încet se produce dezpătimirea. Iubirea îşi schimbă direcţia. Sufletul nu mai este lipit prin pofte de trecătoarea materie ci se îşi îndreaptă şi el acţiunea iubitoare spre Dumnezeu. Dar este nevoie de acel Cineva care este asemănător nouă: Cel ce S-a Întrupat, a murit pe cruce, a Înviat şi s-a Înălţat la Cer. Iar prezenţa Duhului Sfânt aduce şi prezenţa Fiului. Prezenţa şi acţiunea Violei face să fie prezent şi Sebastian, geamănul ei. Olivia se îndrăgostise de Viola (Cesarion) dar se căsătoreşte cu Sebastian (fratele geamăn al Violei) crezând că este Cesarion (Viola). Nu este însă şi o eroare cum am crede dacă am vedea doar după tiparul omenesc de a gândi. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Fiul prin Duhul Sfânt, Acesta îi răspunde la iubirea-I tot prin Duhul Sfânt. Unde este un Ipostas dumnezeiesc sunt prezente şi celelate două prin lucrările lor diferite. Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin ceea ce îi este lui mai apropiat. Iar ceea ce îi este mai apropiat îi este persoana divino-umană a lui Iisus Hristos prin Care cunoaştem atât pe Tatăl cât şi pe Duhul Sfânt. Olivia nu ar fi putut să aibe nunta mistică având drept mire pe Viola (ar fi dus la ereziile şi manifestările acelor sectari spirtualişti de genul Ioachim da Fiore). Unirea se poate face doar cu Hristos. Iar prin aceasta cunoaştem atât dragostea Tatălui pentru noi cât şi lucrarea iubitoare a Duhului în favoarea noastră. Olivia prin urmare se putea însoţi doar cu Sebastian iar prin acesta devine părtaşă şi la dragostea pe care i-o poartă ducele Orsini prin intermediul Violei care-i mijlocise dragostea şi care o transmite acum în şi sens invers.

Prezenţa lui Hristos aduce şi înfrângerea patimilor, punerea lor în lucrarea firească. Ce poate să însemne altceva corecţia aplicată lui Sir Toby şi lui Sir Andrew? Sunt cei doi care au vrut să ispitească Duhul, ori păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Se dau în vileag şi cele ascunse până atunci – o Judecată din Urmă am putea-o numi. Satana (sau poate egoismul?) este înfrânt şi pleacă în afara palatului. De acum poate avea loc Nunta mistică., unirea omului cu Dumnezeu. Să nu uităm: A douăsprezecea noapte este cea care precede Epifania – Arătarea Domnului – Boboteaza.

Ce doriţi? Mântuire!

Shakespeare, A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi, traducere de Mihnea Gheorghiu, în Opere Complete, volumul 5, editura Univers, Bucureşti, 1986.

Când eram un copilaş,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tare mai eram poznaş,
Fiindcă pouă pe pământ.

Iar când mi-a mijit mustaţa,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tot în râs am luat viaţa,
Fiindcă plouă pe pământ.

Dar de când m-a ars năpasta,
Tii, ce ploaie şi ce vânt!
Şi mi-am luat şi eu nevastă
Plouă-ntruna pe pământ.

Şi de-atuncea, lua-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau şi eu cât toată ploaia
Care cade pe pământ.

Piesa-i gata, trag oblonul,
Tii, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
Mai poftiţi şi mâine seară.

Cu mici deosebiri de traducere:

“Iuliu Cezar” – Mecanismul propagandei


Ne confruntăm cu vorbe ce ne-au scos
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii

Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.

Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?

De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.

Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.

Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar –  aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul  le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.

În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna  situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.

Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.

Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.

Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!

Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.

Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.

Destinul sau Libertatea – Alegeţi “Cum vă place”


Citeam piesa şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la lucruri ce aparent nu au legătură cu opera dramatică shakespeariană; evenimeteprin care au trecut grupuri, oameni, naţiuni ce, în pofida situaţiei în care se aflau, nu au acceptat inacceptabilul. Revolta evreilor din ghetoul varşovian, cea a Armatei Naţionale poloneze mai apoi, lupta indienilor guarany, revolta unor căpetenii precum Crazy Horse, Sitting Bull ori Geronimo sunt doar câteva exemplificări. Ori, de ce nu, îndârjirea unor moldoveni de a apăra nişte ziduri doar pentru încărcătura simbolică pe care o reprezentau ruinele Cetăţii Neamţului (ca să vin şi cu ceva mai de la noi). Ori – că tot sunt într-o polemică pe alte bloguri – îndăzneala de a ne opune unui duşman pe care orice calcul “raţional” ar fi spus că este nebunie, cum a fost lupta cu “Marele Urs”.

Citeam şi nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că într-o povestire de-a lui Joseph Conrad (“Un avanpost al civilizaţiei”) distrugerea personajelor se petrece mai întâi interior, din momentulîn care forul intim acceptă situaţia, acceptă trădarea, acceptă servitutea.

Şi toate astea pornind de la o… comedie, “Cum vă place”, deşi prima parte numai comedie nu poate fi numită.

Despre IUBIRE, SOARTĂ, şi FIRE discută Rosalind şi Celia la începutul piesei: “Nu pune pe seama Soartei ceea ce îndeplineşte Firea. Nu e totuna. Soarta îşi risipeşte zestrea-n lume cuum îi place, dar chipul şi înfăţişarea noastră, cestea-s în puterea Firii.”

Iar eroii piesei îşi înfrâng soarta. Pentru că nu acceptă. Pentru că acţionează făcând CEEA CE TREBUIE, nu ceea ce ar recomanda interesul meschin,. Dar o acţiune îmbinată cu iubirea, să nu uităm, altfel ar fi, cred eu, doar revoltă demonică. Orlando, Rosalind, Celia dar şi măscăriciul, “nebunul” Touchstone (Tocilă cum a fost tradus), sunt personajele ilustrative ale acestei concepţii.

Contrar acestora sunt cei care au atitudinea conformă cuvintelor: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.” Da! Ştiu că este un citat des uzitat şi picurat ca un soi de “adevăr” intangibil, dar a vedea lucrurile astfel ar însemna să considerăm “predestinarea”, “fatalismul” drept realităţi, drept dogme, deşi sunt lucruri opuse net “libertăţii” acordate de Creştinism.

ROSALIND
Avea soarta potrivnică. Tatăl ei – Ducele – fusese detronat şi trimis în surghiun. Iubirea faţă de verişoara-i Celia o face să-şi continue viaţa la Curte. Fiică de înalt nobil, evident că Soarta sa matrimonială nu ar fi urmat în viitor cărările inimii ci ale diverselor interese. Alungată de la Curte sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi fiind însoţită de Celia şi de măscărici, Rosalind îşi schimbă “Firea”, îmbracă haine bărbăteşti, adoptă un comportament masculin. Intră în “maquis”, în “rezistenţă”, se retrage într-o pădure pusă sub pecetea simboică a lui Robin Hood (Robin de Bois cu îi spun francezii).

CELIA
Soarta o pune în rolul de Stăpână, fiind fiica ducelui Frederic Uzurpatorul,. Ar fi fost şi ea destinată unei căsătorii aranjate. Dar din iubire pentru cea care se jertfise până atunci şi care devenise o urgisită, se schimbă în fugară şi ia calea codrului.
În fond cele două aleg libertatea: “Noi plecăm cu inima uşoară, nu-n surghiun, ci spre-a găsi a libertăţii cale”

ORLANDO
Soarta îl pusese sub tutela unui frate hain după moartea tatălui său, Roland de Bois, frate ce-i doreşte chiar uciderea. Dar Orlando este plămădit să înfrângă lanţul destinului. Îl înfrânge pe luptătorul Charles, cel mereu voctorios până atunci, în pofida faptului că nu i se dădea nici o şansă şi că, de ar fi fost învins, acel lucru însemna că ieşea doar mort. Prin însăşi descendenţa sa din bătrânul de Bois era suspect noului Duce; Prin actul său îşi atrage şi mânia superiorului iar prin bănuiala că ar fi ajutat la fuga celor două “rebele” îşi capătă şi sentinţa. Astfel că şi orlando devine “insurgent”, alături având pe sluga sa, bătrânul Adam – întruchipare a Tradiţiei –  pentru supravieţuirea căruia tânărul îşi ia chiar şi chip de lotru spre a-l hrăni cu un blid de mâncare. Descrierea pe care i-o face Adam, vechiul slujitor, este cât se poate de corectă:
“Întruchipezi în tine temeinica credinţ-a lumii vechi, când datoria te-ndemna, nu plata, lucrarea slujbei tale s-o-mplineşti”.
Fiind nobil de un rang mai mic, evident era “sortit” la un mariaj cu o persoană de rang egal.

Oliver, fratele său, este exact contrariul. Soarta îi dăduse dreptul de “prim născut” şi prin urmare şi tutela familiei. Dar îi lipsea dragostea iar voinţa sa era îndreptată spre împlinirea poftelor sale egoiste.
“Ai dori poate să-ţi păzesc porcii şi să mănânc ghindă împreună cu ei?” îi spune Orlando fratelui său.
Dar soarta e schimbătoare şi cei ce erau sus mâine pot fi la extrema cealaltă. Uzurpatorul Frederic îi confiscă toate averile şi-l obligă pe Oliver să-şi caute fratele şi să-l predea de-l va afla.

Ciudată e partea a doua a piesei. Nu mai aflăm dramatismul de până atunci; parcă ar face parte din altă scriere. O comedie pastorală aparent. Dar de fapt aici se produce lucrarea temeinică prin care “destinul” personajelor este înfrânt total. Liberul arbitru se manifestase anterior. Acum constatăm finalitatea actelor.
Orlando şi Rosalind pot făptui ceea ce, dacă s-ar fi supus sorţii, nu s-ar fi putut întâmpla, se pot căsători.  Viaţa lui Oliver este salvată prin fapta plină de iubire a fratelui său şi, de aici, în inima celui hain până atunci se petrece o “metanoia”. Renunţă la vechiul fel de a fi – prin urmare face o alegere, nu i se impune – , abandonează modul materialist de a vedea lucrurile şi, în noua sa viaţă, poate să o ia de soţie pe cea pe care o credea o simplă păstoriţă, pe Celia, fiica lui Frederic Uzurpatorul.

Eroii îşi făcuseră alegerile. Finalul fericit putea chiar să lipsească. Puteau chiar să moară toţi, nu mai conta pentru lumea asta în care suntem. Poate de aicişi felul brusc prin care Shakespeare iese din situaţie şi ne propune – prin vestea despre conversia ducelui uzurpator spre viaţa călugărească – versiunea finalului fericit. Nu mai conta asta. Important fusese ceea ce făcuseră protagoniştii cu vieţile lor. Ce decizii luaseră. Orice condiţii ar exista, mereu există şi variantă de ieşire şi posibilitatea dată oricui de a se mântui. Poate de aceea se sfârşeşte piesa la o Nuntă? Ca o trimitere la Nunta cea veşnică a lui Hristos?

Versiunea folosită: Shakespeare, Cum vă place, traducere de virgil Teodorescu, în Opere complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.

Întâmplător sau nu, în zilele acestea apare şi pe ecranele româneşti un film despre nişte tineri care n-au acceptat la vremea lor ticăloşia: Portretul luptătorului la tinereţe.