Antoniu şi Cleopatra – când personajele secundare sunt mai importante decât cele principale


După cele înfăţişate în “Iuliu Cezar”, tulburările continuă, se amplifică, alianţe se fac şi se desfac, vechi tovarăşi devin acum duşmani, noi pretendenţi îşi ridică glasul. La final va rămâne doar unul. Unul? Nu! Rămâne cel ce şi-a construit o structură viguroasă şi viabilă a puterii: Octavian Cezar. El este cel ce se bazează pe o ECHIPĂ inteligentă şi unită, chiar dacă ne apar adesea ca nişte spioni, ca nişte dezinformatori…

Partida ar fi putut-o câştiga Sextus Pompeius. Ar fi putut DACĂ… Dacă ar fi luat în considerare spusele lui Menas care îl sfătuise să-şi asasineze competitorii atunci când îi avusese în mână, atunci când îi credea beţi. Dar Sextus Pompeius a rămas surd iar mai apoi… învins.

Emilius Lapidus s-a autoexclus. Deşi triumvir, pretenţiile la întâietate i-au fost rapid spulberate prin lipsa celor care i-ar fi  putut asigura spatele. Linguşelile nu pot ţine loc oamenilor.

Marc Antoniu era în poziţia cea mai avantajoasă în a pretinde puterea în competiţia cu Octavian Cezar. Militar experimentat, reuşise în plus constituirea unei vaste coaliţii a puterilor din Orient. Şi, cu toate acestea, pierde! De ce?
Mai întăi, din cauza corupţiei interioare, a faptului că patimile îi deveniseră o obişnuinţă, o a doua natură şi, între acţiunea rece, calculată ce slujea interesului de stat, el alege împlinirea poftelor, urmărirea plăcerilor, chiar dacă acestea atrăgeau trădarea propriilor săi oameni. Fuga ruşinoasă de la Actium duce, ca urmare, la disoluţia moralului trupelor şi fidelilor săi.
O echipă înseamnă şi încredere acordată celor din jur. Ori în rândul oamenilor lui Antoniu aceasta lipseşte încă mai demult. Putea cineva îndrăzni să se remarce, să iasă în evidenţă ştiind că prin aceasta şi va atrage nenorocirea, exilul, dizgraţia ivită din înalta invidie?

„Nu, Silius, am făcut destul. Cei mici
În stare sunt de fapte mult prea mari;
Iar când stăpânul e plecat, mai bine-i
Să nu desăvârşim ceva ce-aduce
Prea multă faimă.”

La ce i-a folosit lui Antoniu să aibe alături un spirit lucid şi clarvăzător precum al lui Domitius Enobarbus dacă nu a ştiut să-l pună în valoare? Enobarbus intuise cu mult înainte ce turnură vor lua lucrurile:

“Enobarbus: Ai să vezi însă că funia ce pare să le înnoade prietenia o să le-o sugrume până la urmă. Octavia trăieşte ca o sfântă, e rece şi tăcută.
Menas: Cine nu şi-ar dori o asemenea soţie?
Enobarbus: Cel care nu este aşa; adică Antoniu. O să se întoarcă la blidul lui din Egipt; pe urmă, suspinele Octaviei vor stârni mânia lui Cezar. Şi, cum ziceam adineaori, ceea ce pare să le întărească înţelegerea va zămisli curând o mare dezbinare între dânşii. Antoniu iubeşte pătimaş acolo unde întâlneşte patimă. Aici s-a căsătorit numai din socoteală.”

Nu îi lipseau calităţile lui Antoniu, dar pretenţiile îi erau prea mari câtă vreme îi lipsea corecta judecată de sine. Nu mai stăpâneşte nici acea carismă cu care păcălise mulţimile în “Iuliu Cezar”. Până în ultima clipă rămâne mirat în faţa ascensiunii tânărului pe care l-a dispreţuit şi l-a subapreciat.

Clepopatra ştiuse vreme îndelungată să se sprijine pe o diplomaţie a budoarului, să se folosească de farmecele ei şi ale slujnicelor sale puse toate acestea în slujba Egiptului. Dar, cu Antoniu alături, simţul politic i se atrofiază, pierde contactul cu realitatea, se încrede în propriile fantasme şi plăsmuiri ceea ce dă naştere la fapte absurde, precum în scena pedepsirii solului. Este înconjurată de oameni devotaţi ei dar şi de trădători de cea mai joasă speţă, după cum vedem în ultimul act. L-a trădat ea pe Antoniu? Poate că da:

“E mai uşor
Să se despartă sufletul de trup
Decât noi de mărire.”

Păstrarea puterii în Egipt după prăbuşirea lui Antoniu este ultima iluzie pe care şi-o clădeşte. Aici, însă, Cleopatra îl citeşte pe Octavian Cezar şi-şi dă seama de ţinta finală a acestuia. Preferă să moară ca o regină decât să trăiască mai rău decât o sclavă.

Oamenii lui Octavian par a fi însă din alt aluat. Sunt ochii şi urechile Cezarului şi se bucură de încredere. Poate de aceea şi scopurile tactice ale mişcărilor trupelor sale sunt greu de dedus de către adversari. Nici ofiţerii nu lasă să scape informaţii folositoare adversarilor. Octavian conduce într-adevăr ca un om de stat iar un realist precum Enobarbus ştie că o luptă în doi între Octavian şi Antoniu (cum propusese cel din urmă) nu era posibilă. Ar fi însemnat capitularea intersesului larg de stat în faţa celui îngust, particular. Acelaşi interes de stat practică la nivel extern discursul dublu, trădarea, minciuna. Înlăuntrul statului acestea nu mai pot fi însă permise. Şi de aceea nu găsim asemenea mijloace folosite în mijlocul cercului intern din jurul lui Octavian, chit că apropiaţii le aplică din plin ca operaţii de “intoxicare”, de “spionaj” în faţa echipeor adverse ale celorlalţi candidaţi.
În grupul său loialitatea şi disciplina sunt învingătoare şi, prin urmare, Octavian Cezar este câştigătorul.

William SHAKESPEARE, Antoniu şi Cleopatra, traducere de Leon D. Leviţchi, Opere Complete, volumul 7, Editura Univers, Bucureşti, 1988.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s